Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Interviu cu Gabriela Crețu, președinta Comisiei pentru afaceri europene a Senatului: „Poate fi 'cumpătat' cine are masa plină, cel care nu are mai nimic pe ea flămânzește!”
Cu o agendă europeană profund schimbată de actualul context, reprezentat de nevoia de a limita (pe cât posibil) dimensiunea și intensitatea crizei economice, sociale și (mai ales) politice apărute în contextul răspândirii pandemiei de COVID-19, solidaritatea între statele membre se manifestă, în primul rând, prin înțelegerea nevoii stringente de a rămâne împreună, în aceeași barcă, punând pe plan secund (cel puțin aparent și pentru o anumită perioadă de timp) mizele interne ale unor interese eminamente naționale. Această poziționare a statelor membre (în format 27) este așteptată într-un moment instabil în raport cu atitudinile și opțiunile politice ale cetățenilor europeni, ale căror emoții și sentimente oscilează între incertitudine și speranță.

Gabriela Creţu, senatoare PSD, președintă a Comisiei pentru afaceri europene a Senatului României, europarlamentar în perioada 2005-2009, a analizat perspectivele şi provocările privind gestionarea bugetului UE în contextul crizei provocate de COVID-19, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea pentru Pulsul Geostgrategic.

Vladimir Adrian Costea: D-nă Gabriela Crețu, asistăm la o accelerare a proceselor de reformare a Uniunii Europene în orizontul post-Brexit. Negocierile asupra viitorului Cadru Financiar Multianual au delimitat puterea fiecărui stat membru în cadrul unei Uniuni marcate de nevoia stringentă de a găsi un consens asupra unui nou drum de urmat. Care sunt principalele noutăți ale CFM 2021-2027, în raport cu provocările economice, sociale și politice cu care se confruntă UE și care este prioritatea acestuia? Statele sau cetățenii?!

Gabriela Creţu: „Capcane și oportunități pierdute” sau „Oportunități pierdute și riscuri asumate” ar fi titluri mai potrivite cu răspunsurile pe care le voi formula la întrebările dumneavoastră! Voi fi onestă, adică extrem de critică și de un optimism foarte moderat cu privire la ambele subiecte, la deciziile Consiliului cu privire la bugetul Uniunii pentru perioada următoare și, respectiv, la poziția României în Uniune.

Vreau să fac o precizare, de la începutul dialogului, pentru a nu fi înțeleasă greșit și lăudată de euroscepticii care sunt foarte vocali, în România de astăzi. Nu vreau să le fac o bucurie. Critica mea e de pe poziția unui pro-european critic și lucid, în același timp cetățean îngrijorat și politician român cu responsabilitate în politicile europene, dar aproape deznădăjduit. Să mă explic!

La nivel global trecem printr-o perioadă de transformări, de schimbări masive ale raporturilor de forțe. Nu doar între state ci, mai ales, între state/societăți și corporațiile care domină noua economie, cea în care locul petrolului a fost luat de informație, de bătălia pentru accesul la date, la controlul și utilizarea acestora. Conform topului Global Justice Now, între primele 100 de puteri economice ale lumii, 69 erau corporații și numai 31 state. După criză, raportul va fi și mai dezechilibrat.

Aceste schimbări se întâmplă pe fondul unor tensiuni sociale interne din ce în ce mai mari, generate de inegalitățile strigătoare la cer, după decenii de neoliberalism. Pretutindeni! Criza generată de epidemie reprezintă doar un efect și o abatere momentană a atenției de la deficiențe structurale ale lumii noastre; într-un fel, acoperă și amână o criză financiară considerată iminentă de cei care nu se mint pe ei înșiși.

În acest context, Uniunea Europeană, din care facem parte, deși dăm adesea senzația că suntem în afară, ar trebui să joace rolul pe care niciunul dintre statele europene nu-l poate juca singur. Sunt prea mici și neînsemnate la scară globală, inclusiv cele mari și puternice, precum Germania sau Franța, și prea tentate încă să se confrunte între ele, în loc să coopereze spre binele comun.

Or, obișnuiesc să repet, poate mă înțeleg decidenții războinici, secolul nostru va fi al cooperării sau nu va fi deloc! E nevoie de reformarea cadrului instituțional internațional postbelic, aflat în criză, și de crearea unor instituții noi de cooperare, adaptate realităților lumii de astăzi. Integrarea regională este tendința prezentului, la nivel internațional. Cred că nimeni nu gândește serios că ar fi bine să se dezintegreze tocmai ceea ce a fost și este pentru mulți un model de succes al integrării. Uniunea Europeană, cu toate inechitățile și dezechilibrele sale, este cel mai bun loc de trăit, cel mai dezvoltat și pașnic de pe Terra. Cu toate acestea, nu e cea mai bună lume posibilă. Criticii ar zice că e doar cea mai puțin rea!

Deși necesară, Uniunea are câteva deficiențe structurale care o pun în pericol și trebuie eliminate, precum și o ancorare în politici neoliberale care trebuie și pot fi schimbate; am vorbit despre ele într-un alt dialog cu dumneavoastră, dialog pe care l-am purtat cu ceva timp în urmă.[1] Concluzia era atunci, este și acum, că Uniunea Europeană trebuie reformată cu orice preț, dar păstrată cu orice preț! Bugetul juca un rol fundamental în atingerea simultană a acestor două obiective pentru că reformarea necesară a Uniunii nici nu a început; nu vă împărtășesc optimismul din întrebare.

Bugetul e important nu pentru că marea problemă a statelor Europei ar fi banii! De la criza financiară, Banca Centrală Europeană a creat trilioane de euro, prin așa numitul QE – quantitative easing. Băncile și corporațiile au fost principalii beneficiari, dar acești bani ieftini au creat un capitalism fragil, ca un balon de săpun.

Pe fondul austerității pentru state și populație, inflația a rămas stagnantă iar economiile au crescut foarte modest, în țările dezvoltate; în schimb, a crescut prețul imobiliarelor iar bursa s-a decuplat total de realitate! Luna aceasta, spre exemplificare, s-au suprapus două evenimente imposibile în logica unei economii de piață clasice, în care bursa era barometrul economiei. Marea Britanie a înregistrat cea mai mare scădere a PIB din 1979 încoace (20%, în august) și, în aceeași zi cu anunțul, indicii bursieri au atins un record istoric! Vârf istoric, nu prăbușire! Explicația este simplă. Banii sunt în exces. Distribuția lor e problema. Un buget finanțând bunuri și servicii publice contribuie la ameliorarea situației.  

Din păcate, nici măcar epidemia nu a provocat o interogare a regulilor și o schimbare a discursului semnificativă; business as usual continuă. Urmăriți recomandările de țară elaborate în cadrul Semestrului european! Cele care privesc și avantajează sectorul financiar și piețele sunt numeroase și aplicate. Recomandările nou introduse, legate de reducerea inegalităților, construirea pilonului social sau de mediu, în mare parte ignorate sau sacrificate. Austeritatea este din nou la modă!

În loc de mult așteptata reformă a Pactului de Stabilitate și Creștere, avem doar o suspendare a aplicării sale până la sfârșitul anului, astfel încât guvernele, încriminate până mai ieri că sunt o povară pentru zona privată, să poată salva din nou companiile, așa cum au salvat băncile, la criza financiară din 2009. Bineînțeles, îndatorându-se acelorași piețe financiare care provocaseră criza pentru a acoperi deficitul bugetului public.

România nu face excepție. Chiar dimpotrivă. Se promovează austeritatea pentru săraci; majoritatea cetățenilor nu mai speră la venituri decente, pe motiv de criză, nici la servicii publice mai bune, sub același pretext; asta, atunci când nu sunt exportați de-a binelea.

În România, este evident că cetățeanul nu contează în raport cu interesul statului, care interes însă este definit tot de niște cetățeni; doar că sunt foarte puțini și nici măcar nu pot fi identificați cu nume și prenume întotdeauna. Dar România nu e excepție!

Nivelul european este, în ultimul timp mai ales, mult prea inter-guvernamental, iar guvernele mult prea captive intereselor „piețelor financiar-bancare” pentru a pune cetățeanul în centru.

Pactul social a fost, totuși, semnat de guvernele noastre. Măsurile lui, când nu sunt declarații de bune intenții, pot avea doar efecte marginale, atât timp cât sunt puse în aplicare de aceleași guverne care, sub stindardul eficienței, desființează, în ultimele decenii, politici sociale cu greu câștigate. Guvernele europene au, fiecare, propriile ierarhii de priorități și propriile resurse, foarte diferite; iar guverne de stânga, cu cetățeanul la inimă, sunt în puține state la putere.

Introducerea „semestrului social” e un lucru bun dar nu ne așteptăm la rezultate spectaculoase atât timp cât se urmărește în continuare menținerea echilibrului macroeconomic european – necesar pentru menținerea monedei comune - cu mijloace microeconomice, adică naționale. Guvernanța economică va fi mai importantă decât viața cetățenilor până va intra economia în implozie din cauza inegalităților! Să nu uităm că statele membre din zona euro nu mai au nici măcar mijloacele clasice, cele de intervenție monetară, pentru a-și ține economiile în stare de plutire! Nu înseamnă că celelalte, precum România, le-ar folosi!

Cât de mult s-au schimbat așteptările și temerile cetățenilor europeni după apariția pandemiei de COVID-19? Se regăsesc acestea în filosofia bugetară a UE, respectiv în Planul de redresare economică?

Nu s-au schimbat atât de mult pe cât ar fi trebuit să se schimbe! Concluziile după experiența pandemiei nu a fost trase, iar lecția nu a fost sigur învățată. Ea nu este doar aceea că frica, oricât de întemeiată ar fi ea, ne transformă în oameni care acceptă, fără a reflecta, decizii impuse nedemocratic sau, mai grav încă, îl transformă pe semen în inamic sau boala în infracțiune.

Ceea ce ar trebui să fie evident este că înainte de epidemie aveam o ordine a priorităților care nu servea cetățeanului și că acea ordine ar trebui schimbată! Nu epidemia a generat problemele! Epidemia ne-a forțat să le vedem. Ele pre-existau virusului!

Situația spitalelor publice supraaglomerate și imaginile cu cadrele medicale depășite de situație, în occidentul nostru dezvoltat, nu au fost generate de gravitatea pandemiei, ci de slăbiciunile sistemelor de sănătate sub-finanțate, privatizate și supuse regulilor pieței, nu nevoilor vieții. Nu aveam anesteziști suficienți în secțiile de urgență nici înainte de epidemie iar în spitalele private accesul pacienților este contra cost, căci rațiunea lor de funcționare este profitul; nimeni nu se aștepta ca acestea să se pună în serviciul public, la necaz.

Prima concluzie ar fi că apărarea și dezvoltarea sistemelor publice de sănătate reprezintă o prioritate, iar stoparea privatizărilor și eficientizării după principiul maximizării profitului, o necesitate! Doar că sănătatea este competență națională, în timp ce bolile nu au granițe, mai ales în condițiile unei piețe unice și a mobilității permanente a cetățenilor; o parte importantă ar trebui finanțată de la bugetul comun pentru a avea cetățeni sănătoși și a controla pericolul unor epidemii.

În acest scop s-a creat Programul EU4Health, care este de circa 20 de ori mai mare decât programul actual european pentru sănătate. Nu vă bucurați foarte mult! Cel curent este nesemnificativ, de circa un euro pe cap de european, pentru șapte ani. EU4Health avea aproape 10 miliarde de euro în proiectul de CFM din care, la negocierile din iulie, șefii de stat și de guverne au mai tăiat câte ceva, în ciuda epidemiei! Este, totuși, un început de apreciat!

În aprovizionarea cu alimente, lanțul scurt este o idee europeană veche deja, lansată din rațiuni protecționiste, cu avantaje pentru producătorii direcți și mediu și cu ceva beneficii pentru consumatori. Extinderea „lanțului scurt” și în sănătate ar trebui considerată o idee rezonabilă. Absența medicamentelor, instrumentarului medical sau materialelor de protecție, la începutul epidemiei, a pus în evidență toate efectele negative generate de delocalizarea producției din rațiuni legate strict de maximizarea profiturilor și exploatarea forței de muncă prost plătite în alte părți. Crearea unei anume autonomii în materie de aprovizionare este necesară, simultan cu întărirea cooperării, mai ales în cercetare și domeniul științific. Sănătatea trebuie sustrasă regulilor pieței! Este absolut deprimant să vedem cum, în loc să coopereze pentru a găsi vaccinul sau medicația adecvată bolii, corporațiile din industria farmaceutică (sprijinite discursiv și de guvernele lor) au început o concurență acerbă, cu subminare reciprocă, pentru a fi primii pe piață și a ajunge la banii publici, care nu sunt deloc puțini. Educația trebuie apărată, de asemenea, de atacul principiilor pieței libere. Să nu ne păzim de virus dar să murim …analfabeți funcțional!

Cea de-a patra revoluție industrială a sosit și va genera efecte mult mai grave decât orice pandemie. Nu pentru toți. Există și vor exista câștigători! Faptul că platformele comerciale online și rețelele de socializare globale și-au sporit încasările cu zeci de miliarde în cele câteva luni de pandemie se încadrează în tendința de care este conștient demult întreprinzătorul care avea un mic magazin real. Lui îi scădeau vânzările mereu, dar întâlnea (foștii) clienți cu haine noi sau citind cărțile apărute recent, totul cumpărat de pe net…

S-ar putea să descoperim, în cursul vieții noastre, chiar și cei foarte maturi, că devenim inutili economic, înlocuiți fiind de inteligența artificială și de roboți. Asta, în timp ce sistemele de securitate socială sunt, deocamdată, legate de existența unui loc de muncă. Aici e nevoie de o reformă urgentă, dar nu în sensul privatizării lor, cum cred unii. Epidemia a adus în discuția politică serioasă, nu ca utopie, tema unui venit universal sau dividend universal.

Nu aș spune că tema are mare succes și în România, unde gândirea multora este marcată de o părere proastă despre sine și despre alții, prin extensie. Am întâlnit frecvent opinia că o formă de venit universal ar reprezenta doar un avantaj pentru leneși; nici nu se gândesc că e o salvare pentru ei înșiși; fiecare român, să mă ierte excepțiile, gândește că el e un fel de miliardar în ușoară jenă financiară. Este motivul pentru care criminalizarea, aproape, a asistatului social a reușit în țara cu cele mai mici cheltuieli de asistență socială și cele mai mari nevoi din Europa.

Să revenim la filosofie și realitatea bugetară! Pentru că este o distanță între ele. Mobilitatea mare a forței de muncă, atât cât va mai fi ea necesară, ar impune și o finanțare europeană mai consistentă a educației, atât de necesare economiei, nu doar cetățeanului. Or, asistăm la un paradox. Statele susțin sus și tare că educația trebuie să fie și să rămână competență națională dar se plâng la fel de mult, cel puțin unele dintre ele, de faptul că investiția în educație nu se recuperează, „nu rentează”, pentru că tânărul absolvent român, să zicem, pleacă să muncească în state europene cu salarii mai mari, cu două efecte negative simultan – lipsa forței de muncă pregătite și banii cheltuiți. Acest motiv real de nemulțumire generează tensiuni politice între statele care pierd și cele care câștigă forță de muncă gata pregătită…

Programul Erasmus, relativ mai bine finanțat în noul CFM decât acum, nu este soluția pentru România și statele similare. Pe lângă efectele pozitive, cu certitudine, a servit drept mecanism de stimulare a exodului de creiere. Măcar și pentru că o mare realizare a sa a fost, ca să-l citez pe fostul președinte al Comisiei Europene, „zece mii de copii” (în familii studențești național mixte).

Cât despre programul de redresare, el are niște principii clare. Fiecare țară își face propriul program de redresare, adaptat nevoilor, dar agreat cu Comisia Europeană. Până la sfârșitul lui 2022, banii se cheltuie după cum au fost repartizați, conform unei formule, pe țări. Cei care nu sunt cheltuiți până atunci se vor distribui centralizat, de către Comisia Europeană, pe principiul „primul venit, primul servit”. La restaurantul cu fonduri, de regulă, sunt alții primii la masă, mai bine pregătiți.

La noi, nu e doar problema de capacitate. Este și una de atitudine. Într-o discuție cu Ministerul Fondurilor Europene despre nivelul nostru de pregătire concretă pentru CFM-ul viitor, am primit următorul răspuns: „Să nu ardem etapele! CFM nu a fost încă votat…” Problema e că alții ard etapele și, atunci când noi începem pregătirea, ei au angajat majoritatea fondurilor disponibile.

Raportându-vă la așteptările și temerile cetățenilor europeni, în ce măsură UE și statele membre dispun de resursele și politicile necesare pentru a gestiona momentele de criză și de regres apărute în spațiul european în ultimii ani?

Împreună, UE și statele membre ar avea resurse, căci trăim în cea mai dezvoltată și bogată zonă din lume. Se cunosc sau se pot inventa politicile. Nu există voința politică necesară, cel puțin deocamdată, pentru a lua măsurile care trebuie!

Să luăm un exemplu. Cel mai relevant! Germania, statul european cel mai mare și cu cea mai puternică economie, are excedente ale balanței de plăți de aproape 300 de miliarde de euro, în timp ce salariul real este practic stagnant din anii 2000. De rezultatele economice spectaculoase au beneficiat cei puțini, iar inegalitățile au crescut; vinovați pentru asta sunt făcuți, eventual, emigranții. Trebuie să mai precizăm că, pe o piață comună, când o parte are mari excedente, celelalte părți/state acumulează deficite… O modificare a politicilor în Germania ar fi de bun augur nu doar pentru cetățeanul german de rând, ci pentru întreaga Uniune!

Un alt exemplu. La criza financiară, s-a observat o deosebire între UE și SUA. În UE, companiile se finanțau mai mult de la bănci, prin credite, decât de pe piețele de capital; în State, era invers. Bineînțeles, asta făcea băncile mai sensibile la mersul economiei, trebuiau să-și asume riscul creditelor neperformante, dar le făcea și mai interesate de buna funcționare a economiei reale. Ignorând faptul că tocmai modelul american a generat criza, în ultimul deceniu s-a făcut din uniunea piețelor de capital și din finanțarea tuturor (inclusiv IMM-uri sau sectorul public) de pe piețele financiare un fel de panaceu pentru viitorul economiei europene; nu este! Am dat exemplul londonez mai sus. Marea Britanie nu mai este în Uniune, dar situația europeană nu e diferită semnificativ.

Jumătățile de măsură nu sunt soluții pentru unitatea europeană pe termen mediu și lung, de asemenea. Mă refer acum la Next Generation EU, programul de redresare salutat de mulți federaliști europeni ca pe un moment istoric, „momentul hamiltonian” al Europei, cu trimitere la acordul din 1790, care a dus la transformarea Statelor Unite ale Americii într-o confederație. Nu este! Uniunea a decis doar să se împrumute în nume propriu, folosindu-se de ratingul bun pe care îl are pe piețele financiare.

Este un pas important, dar care nu trebuie confundat cu mult-doritele obligațiuni europene (bonduri), care ar fi presupus o mutualizare a riscurilor cu care economiile se confruntă pe o piață unică, fără granițe. Nici pe departe! Cele 750 de miliarde – nu discut dacă sunt suficiente sau nu, pentru că nu consider banii drept principala problemă – vor fi împărțiți după o cheie negociată, nu după gradul de afectare a economiei fiecărui stat membru. Ei sunt de fapt 390 de miliarde, pentru că restul sunt împrumuturi, și toți trebuie returnați. De unde!? Din bugetul european, după 2028. Dar Uniunea nu are capacitatea bugetară necesară, deocamdată, cu un buget comun de 1% din PIB și cu venituri proprii nesemnificative. Nu are capacitatea de intervenție, nici dacă euro este în pericol. Spre comparație, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, iau cazul Statelor Unite.

Pe lângă faptul că e monedă de schimb internațională, dolarul SUA, își datorează relativa stabilitate/încrederea de care se bucură pe piețe și capacității de intervenție de la nivel federal – un buget de circa 22-23% din PIB, cu o capacitate de transfer spre statele membre de măcar 10%; dacă, să zicem, Alabama intră în incapacitate de plată, guvernul federal poate să o salveze, ceea ce Comisia Europeană nu poate, dacă ar avea Italia o problemă; pentru că nu are cu ce, nu din lipsă de voință politică (deși nici aceasta nu există). Resursele proprii viitoare sunt deocamdată la nivel de bune intenții și vor afecta statele în moduri diferite, pe care le putem anticipa, teoretic vorbind, dar nu le putem calcula încă.

Această stare de fapt și aceste decizii alimentează tensiunile politice dintre statele membre (mai ales dintre cele creditoare și cele debitoare) în loc să întărească unitatea europeană. Nici măcar epidemia nu a convins unele guverne că decalajele economice și sociale existente au și alte cauze decât „hazardul moral”, adică riscurile nejustificate sau politicile „populiste” ale celorlalte guverne. Poate fi „cumpătat” cine are masa plină, cel care nu are mai nimic pe ea flămânzește!

Sub impactul Brexit-ului și al nevoii de reformare a UE, în ce măsură procesul de articulare a viitorului buget multianual al UE ne oferă o imagine mai clară asupra viitorului construcției europene? În ce măsură motorul franco-german a fost înlocuit de motorul germano-german?

Uniunea Europeană nu are o problemă de motor! Are una de direcție, adică de politici! Cu viteză se poate merge și în direcția greșită, spre accentuarea tensiunilor și dezintegrare. Cât despre efectul Brexit asupra bugetului european, el este mai mic decât suntem lăsați să credem, dar a fost un bun pretext pentru a nu face ceea ce trebuie! Mai grav era eventualul efect de antrenare și de alimentare a discursurilor antieuropene. Nu a fost cazul; nu atât pe cât se așteptau unii.

Acest buget, asupra căruia Consiliul a ajuns la un acord, dar pe care Parlamentul European îl respinge, nu este cel de care era nevoie. Bucuria la știrea că s-a obținut acordul în Consiliul European poate fi justificată doar pe principiul „mai bine un buget prost, decât niciun buget”.

Fără buget, viitorul imediat ar deveni și mai incert. O serie întreagă de programe – coeziune, Erasmus, cercetare – nu pot fi continuate în 2021 decât dacă noul cadru este adoptat. Chiar dacă va fi adoptat până la 31 decembrie, întârzierea este nepermis de mare. Parlamentul European a solicitat Comisiei, de altfel, un plan de contingență, adică reguli de aplicat în primul semestru 2021, în ipoteza neadoptării la timp a bugetului. În ciuda necesității adoptării sale, toate criticile care i s-au adus încă de la început sunt valabile și astăzi.

Am vorbit despre ele pe tot parcursul negocierilor, acasă și în numeroasele reuniuni europene la care am participat. Să nu uităm că, anul trecut, țara noastră a avut Președinția Consiliului Uniunii Europene. Vă puteți imagina că am fost implicată serios, ca președinte al Comisiei Parlamentare de Coordonare a Președinției și președinte al Comisiei pentru Afaceri Europene, comisie în care sunt în ultimii opt ani și raportor pe guvernanță, bugete, piețe financiare. Le reamintesc doar, aceste critici:

  • Este insuficient, indiferent de cum ierarhizăm obiectivele (aproximativ 1% din PIB-ul european).
  • A fost elaborat într-o manieră strict tranzacțională, de piață. Nu au fost asumate de guverne obiectivele comune care trebuie finanțate, stabilit necesarul și decise sursele. Este rezultatul unei confruntări între așa-numiții contributori neți și beneficiari neți, confruntare care în trecut era tranșată în, vorba unui jurnalist, „noaptea cuțitelor lungi”, în Consiliului European. Anul acesta a fost exact la fel ca în trecut, doar că înfruntarea a durat patru nopți! Cât de lungi au fost cuțitele și ale cui, ne va spune viitorul.
  • Bunurile publice europene, pacea de care beneficiază toți, dar, mai ales, piața unică de care beneficiază în special numiții contributori neți, sunt considerate pe gratis, chiar dacă este dovedit că avantajele celor care beneficiază de deschiderea piețelor central și est-europene, spre exemplu, sunt net superioare fondurilor de care au beneficiat statele din această regiune. Acest buget reprezintă un triumf al rațiunii contabile!
  • Bugetele anterioare erau însoțite de o strategie de dezvoltare; de data aceasta, una integratoare lipsește. Avem, totuși, mai multe strategii sectoriale dintre care unele sunt de luat în considerare (ecologie, agricultură, conservarea biodiversității) iar altele, dezamăgitoare în raport cu așteptările (strategia industrială, de exemplu). Strategia industrială se mărginește la măsuri (cu finanțări aferente) de adaptare a industriei existente la tranziția digitală și verde, fără a fi un program de reindustrializare a economiilor europene prea mult dependente de țări producătoare, mai ales de China.
  • Bugetul introduce obiective noi, necesare – combaterea schimbărilor climatice și digitalizarea – dar fără ca cele vechi să fi fost atinse (reducerea decalajelor, coeziunea economică, socială, teritorială, moneda unică solidă) și fără să aibă resurse bugetare mai mari. Resursele proprii noi nu există încă nici la nivel de legislație, sunt simple propuneri. Taxa pe plastic, dacă va fi introdusă, s-ar putea să ne coste mult, ca țară.
  • Se acordă un rol important instrumentelor financiare în detrimentul granturilor, cu riscul real de a accentua și mai mult dezechilibrele prin creșterea decalajului dintre țările creditoare și cele debitoare. Această problemă nu apare doar în structura Next Generation EU, programul de redresare economică după pandemie; există și în buget.
  • Brexitul schimbase raportul de forțe între susținătorii austerității (deveniți mai slabi prin pierderea unui adept important) și cei ai coeziunii (aflați în avantaj relativ). Aceștia din urmă nu au știut sau nu au vrut să profite. Cei patru „cumpătați” au înlocuit cu succes Marea Britanie. Drept urmare, sunt reduceri semnificative, pe ansamblu, la politicile tradiționale – agricultură, coeziune - chiar dacă nu e foarte evident la prima vedere, dat fiind modificarea radicală a structurii pe capitole mari, cu mutări de la un capitol la altul, astfel încât comparația cu CFM curent e greu de făcut și puțin relevantă. Și nu doar sumele sunt importante, ci și felul în care se împart. Fondurile de coeziune erau destinate inițial statelor/regiunilor care nu aveau ele însele posibilitatea să finanțeze reducerea decalajelor; în est, au fost privite și ca un soi de compensație pentru deschiderea piețelor de desfacere. Odată cu CFM actual, s-a deschis accesul spre regiuni sau orașe „de tranziție”, situate în state europene foarte bogate, care pot finanța de la bugetele naționale măsurile de reducere a inegalităților reale de care pot fi afectate.
  • Reducerea cu un an a perioadei limită în care fondurile trebuie cheltuite (mult amintita trecere de la n+3, la n+2) îi avantajează pe cei pregătiți și dezavantajează pe restul.
  • Flexibilitatea și simplificările introduse în CFM viitor au fost foarte bine primite, dar ascund și capcane; uneori, mă gândesc că am fi atins o mai bună atragere a finanțărilor nerambursabile, dacă nu aveam avantajul de a alege noi ce anume să finanțăm; decidem greu și nu întotdeauna bine.

Totuși, chiar în varianta aceasta, bugetul UE reprezintă un adaos substanțial la fondurile de investiții ale României; aproximativ 0,6% din PIB. Nu poate rezolva nici într-un caz toate problemele cu care ne confruntăm, dar poate contribui la rezolvarea unora dintre ele. Cu două condiții. Să pregătim un programul național inteligent, respectiv proiectele aferente, și să nu ne încăpățânăm să mergem împotriva sensului istoriei. Trebuie să anunț un lucru necunoscut de o parte dintre colegii mei politicieni. Viitorul s-a întâmplat deja ieri!

România ar putea considera avantaj comparativ faptul că este în topul european (în sens pozitiv) la emisiile de CO2 pe cap de locuitor și la acoperirea necesarului energetic din resurse proprii. Este mult mai aproape de obiectivele legate de schimbările climatice și înverzire decât majoritatea celorlalte state; tranziția ecologică ar costa-o relativ mai puțin. Tranziția de la socialism la capitalism a rezolvat deja problema poluării industriale (e o ironie tristă). Reindustrializarea necesară se poate face cu noile tehnologii, incomparabil mai eficiente și mai prietenoase cu oamenii și mediul.

Un amplu program național de locuințe (un ANL ecologic) cu consum energetic scăzut ar „împușca” mulți iepuri deodată. Ar reduce consumul energetic și emisiile de gaze, ca și cheltuielile locatarilor, și ar atinge un obiectiv social important. La acest moment – studiul este al Băncii Mondiale, cred - lipsesc un milion de unități locative pentru ca fiecare român să locuiască decent (în medie!). Ne mai mirăm că oamenii nu fac mulți copii! Bineînțeles, programul ar stimula sectorul construcțiilor și materialelor de construcții, în majoritate IMM-uri autohtone, nu corporații străine, și ar avea o finanțare importantă europeană.

Programul nu există decât în imaginația mea, care ridic problema de câte ori am în față interlocutorii responsabili. La fel cum certificatele verzi nu au generat efectele scontate în direcția retehnologizării și reducerii poluării, îmi exprim îngrijorarea că nici oportunitățile de finanțare din acest CFM nu ne vor mobiliza.

Se cultivă cumva percepția că Pactul verde european este direct orientat să submineze țara noastră și această atitudine e justificarea pentru a nu pregăti toate proiectele care ne-ar face să atragem fondurile dedicate și să atingem obiective care au, suplimentar, și mare suport din partea cetățenilor. Tăierea ilegală a pădurilor este una dintre puținele rațiuni care, poate, ar mai scoate oamenii în stradă, la acest moment.

O justificare mult mai aproape de adevăr a poziției noastre este capacitatea administrativă încă scăzută și dezinteresul politic pentru tot ceea ce poartă atributul „european”; aș mai adăuga interesele pe termen scurt ale unor investitori români dar mai ales străini, bucuroși că în România se acceptă încă tehnologii interzise în țările lor de origine.

Fondurile pentru înverzire nu au drept destinație doar reducerea emisiilor sau a folosirii combustibililor fosili. Pot fi utilizate pentru împăduriri sau stocarea de CO2, în egală măsură. Epidemia ar trebui să ne învețe și că e important să trăim sănătos, în mediu curat. Am deveni mai puțin vulnerabili la boli, integrați în Uniune și am profita de fonduri!

Recomandarea Comisiei pentru afaceri europene a fost întotdeauna aceea de a finanța de la bugetul european ceea ce se finanțează de la bugetul european, pentru că avem nevoie, iar alte necesități să le finanțăm din bugetul național. Spunem asta pentru că nu am reușit să creăm un alt echilibru de forțe cu prietenii coeziunii destul de puternici pentru a-și impune punctul de vedere în fața austerilor. Austeritatea, să ne înțelegem, nu e vreun comportament moral personal, demn de laudă și creștinesc. Vorbim de o politică economică bazată pe principii din care profită doar cei care au, și pierd cei care nu au! Inclusiv democrația. Câteva importante state europene sunt încăpățânate în a o aplica; mai ales altora.

Pe lângă pregătirea din timp a proiectelor (dar deja nu mai este timp) și selectarea inteligentă a celor care pot fi finanțate din CFM, mai avem încă o mare piedică în folosirea oportunităților, fie ele și de împrumut în condiții avantajoase. Nu avem bancă de dezvoltare!

Aceasta reprezintă, conform experienței trecute, un element cheie în folosirea instrumentelor financiare de către statele cu capacitate administrativă mai mică. Primul experiment european de folosire a instrumentelor financiare – Planul Juncker – își are continuator și în actualul CFM. Este vorba de Programul Invest EU, care își propune să atragă de pe piețele financiare circa 650 de miliarde de euro.

Din păcate, la acest moment se pare că vom repeta experiența trecută. Planul Juncker nu a fost un succes pentru România. Ne-am situat pe locul 21 în Uniune la finanțări din această sursă, iar fondurile atrase, relativ puține, au fost utilizate mai ales de zona privată.

Prin comparație, Bulgaria a fost pe locul 4 (patru!). Explicația principală a diferenței ar fi tocmai lipsa băncii de dezvoltare, Bulgaria are una, coroborată cu dezinteresul băncilor mari din România de a se implica. Cel puțin acesta a fost răspunsul pe care l-am primit de la fostul vicepreședinte al Comisiei Europene, Jyrki Katainen, „părintele spiritual” al utilizării instrumentelor financiare, cum știm toți cei interesați de domeniul afacerilor europene. El însuși, surprins de diferență, cercetase cauzele acesteia, vorbise cu guvernele și conducerile băncilor și ajunsese la această concluzie.

În ce măsură articularea CFM 2021-2027 reprezintă un răspuns adecvat, în actualul context, la nevoia de a gestiona iminenta criză economică, socială și politică determinată de pandemia de COVID-19?

Este prea puțin și prea târziu, aș fi tentată să spun ca primă reacție! Dar, cum am precizat deja, nu atât banii sunt problema, cât politicile și aplicarea lor. Și nu e vorba de criza generată de pandemie, cât de criza socială și de mediu generate de modelul de economie care domină încă lumea, model dominat de un sistem financiar-bancar total rupt de ceea ce se întâmplă cu oamenii, cu producătorii și consumatorii. Când spun criză socială mă refer la inegalitățile în creștere continuă din interiorul societăților și dintre state, într-o lume plină de bogăție. Când fac referire la criza de mediu, nu mă refer doar la schimbările climatice, care sunt negate de unii, în ciuda evidenței lor. Este vorba de a conștientiza altceva – trăim într-o lume cu resurse limitate. Drept urmare, ele trebuie administrate de o altă manieră decât cea a capitalismului de secol XIX și XX, ba chiar și a socialismului de secol XX. Nu suntem stăpânii naturii și nu putem să o exploatăm cum vrem, doar pentru a maximiza profiturile; suntem o parte a naturii și trebuie să ținem seama de asta! Altfel, după terenurile afectate de deșertificare în fiecare an, pădurile defrișate și ghețarii topiți, vom urma noi. Și nu vom muri în mod obligatoriu de vreun virus.

Virusurile apar și dispar. Vor apărea altele; trebuie să învățăm să trăim cu ele, schimbând modul în care ne organizăm viața, dar fără a înceta să trăim și fără a produce perturbări periculoase pentru societate. Pe lângă măsurile pe termen scurt, pentru a-i încetini răspândirea, trebuie gândite și aplicate măsuri pe termen lung. Unele țin de fiecare dintre noi, cum ar fi întărirea imunității naturale prin sport, activitate în aer liber, vitamine, alimentație sănătoasă. Vaccinurile nu există în toate cazurile și necesită timp lung și bani mulți. Unii nu și le pot permite pe toate acestea, așa cum o mare parte dintre copii nu au mers la școala online pentru că nu aveau tabletă și internet. O mare parte a populației, pe de altă parte, nu a stat în izolare în această perioadă, să nu ne amăgim! Nu pentru că nu i-ar fi plăcut; a muncit în agricultură, în construcții, în fabrici, în magazine, a cărat pachete ziua și noaptea, pentru ca o minoritate să nici nu simtă criza. Și asta, pe bani foarte puțini, cel mai adesea.

Din acest motiv, a gestiona crize sau a preveni crize înseamnă să poți furniza bunurile și serviciile publice necesare, respectiv să reglementezi economia în interesul public. Din punctul meu de vedere, interesul public înseamnă să nu lași pe nimeni în urmă. E în interesul celor de jos, dar și a celor de sus!

Îngrijorător pentru toată lumea e faptul că Uniunea are o serie de politici bune, dar care se vor aplica prost și o serie de politici proaste care se vor aplica bine!

Era momentul să se reducă inegalitățile! Politicile sociale ar fi fost mai ușor de impus în această perioadă, de slăbire a rezistenței private la intervenția statului, dacă statele nu ar acționa ca susținători ai politicilor și gândirii neoliberale!

În realitate, guvernele captive, în loc să împartă bani la populație sau să furnizeze bunuri/servicii publice astfel încât cetățenii să trăiască mai bine iar economia să se relanseze pe baza cererii pentru bunurile și serviciile pe care le furnizează, au direcționat fondurile mai ales direct către companii/corporații, ca să nu le scadă profiturile; deficite bugetare, oricât de mari, sunt permise pentru asta; nu și pentru a investi în cetățean. Companiile mici și mijlocii nu au fost în egală măsură norocoase. Cel mai adesea li s-a favorizat un credit cu garanții guvernamentale, credit care trebuie plătit cu vârf și îndesat! Deși, vreau să subliniez, IMM-urile de bucură de politici europene speciale.

Viața nu e garantată tuturor, dar profitul garantat public este noua caracteristică a economiei în care ni se spune să remunerăm capitalul, ce ironie, pentru că-și asumă mari riscuri pe piață! Nici măcar legislația nu mai poate fi modificată de legiuitor, ca în orice democrație adevărată, fără ca acesta să fie acuzat că bulversează piețele și afectează profiturile… Triumful capitalismului pentru puțini a fost posibil tocmai prin subminarea și distrugerea democrației. Aceasta, da, este o criză adevărată și extrem de periculoasă pentru viitorul societății.

Nu afirm că doar guvernele sunt neoliberale, mai mult sau mai puțin, și instituțiile Uniunii nu sunt. Așa cum am văzut, marile decizii sunt luate încă de Consiliu, respectiv Consiliul European, adică de aceleași guverne! Comisia Europeană e divizată între vechea generație neoliberală, care domină în DG-urile care răspund de domeniile economice, și o nouă generație, ceva mai socială și ecologistă; cel puțin, acesta a fost surprinzătorul răspuns al fostului Secretar General al Comisiei Europene, la reproșul că nu coordonează directoratele generale astfel încât să nu se mai lanseze documente incoerente, care conțin măsuri ce se pot anula reciproc. Eu credeam că e vorba confruntări de interese și de politici, care politici pot fi schimbate!

Nu-mi fac nici iluzia că există excepții, adică guverne care sunt dedicate doar binelui public, cum cred unii naivi; câteva, care fac mare zgomot anti-european, vor doar neoliberalism pe baze naționale, dar nu îl refuză nici pe cel global! Internaționala neoliberală funcționează încă bine, cea proletară nu a fost încă creată! Iar această situație pune în pericol lumea și Uniunea, în ciuda multor bune intenții.

Voi da un exemplu de politică bună care se va aplica prost - salariul minim european. Nu e o propunere extrem de curajoasă, pentru că nu urmărește să reducă inegalitatea dintre salariul românului și cel al luxemburghezului, ci doar să reducă diferențele foarte mari din interiorul fiecărui stat. Nu este o sumă anume; este un procent raportat la salariul mediu pe economie. Cum credeți că a reacționat România, statul care-și subminează propria existență din cauza inegalităților de venituri care determină scurgerea efectivă a populației peste granițe!? Foarte, foarte rezervat. De când sunt în politică, aud mereu același refren – creșterea salariului minim va dărâma economia. În timpul guvernărilor social democrate salariul minim a crescut semnificativ, de fiecare dată. Creșterea economică, de asemenea. Era și de așteptat, căci, la nivel macro, cheltuiala unuia reprezintă venitul altuia. Dacă se va prăbuși economia, sigur nu va fi din cauza salariilor prea mari…

Cum evaluați poziția României în cadrul negocierilor purtate asupra CFM 2021-2027? În ce măsură obiectivele și interesele României se regăsesc în articularea bugetului UE?

Pozițiile României, nu poziția României! Noi vorbim, din păcate și împotriva interesului de a ne atinge obiectivele, pe mai multe voci. O coordonare reală instituțională nu există. E o bătălie permanentă între puterile statului în care, nu rareori, Uniunea este folosită pe post de mediator. O asemenea situație fragilizează orice poziție de negociere.

Interesele României trebuie definite. Mai bine zis, definite și redefinite permanent în funcție de schimbarea realităților și probabilitatea de a le satisface. Ele nu sunt de la sine. Atingerea lor presupune cooperare și coordonare cu cei care împărtășesc același punct de vedere, depășirea statutului de insulă, izolată undeva, în estul Europei. Decizia privind bugetul european este încă, așa cum s-a văzut, în mare măsură, competența guvernelor. Ele s-au coalizat de la început în cele două tabere deja tradiționale - prietenii coeziunii și cei ai austerității - „taberele” păstrând însă multe diferențe în interiorul lor.

Câteva obiective „clasice” au avut un suport relativ general în țară – menținerea unui nivel ridicat al finanțărilor pentru coeziune și politica agricolă comună, simplificarea regulilor, menținerea n+3, preferința pentru granturi (subvenții) în locul instrumentelor financiare. Presupun că și președintele le-a susținut atunci când s-au discutat aspecte bugetare, în Consiliul European.

Spun „presupun” pentru că România este într-o situație paradoxală. La Consiliul European participă președintele României, care președinte nu are atribuții bugetare sau responsabilități economice. Toate celelalte state sunt reprezentate de prim-miniștri, adică cei care au aceste responsabilități și primesc mandatele de la parlamente, răspunzând în fața acestora. Mai participă doar președinții din Cipru, care e republică prezidențială, nu are premier, Franța, unde președintele este „șeful” majorității, și Lituania. (fac precizarea pentru a nu fi contrazisă de cusurgii).

Bineînțeles, guvernul ar trebui să pregătească toate pozițiile președintelui. Să presupunem că o face. A făcut-o în timpul Președinției la Consiliul Uniunii Europene, cu certitudine. Dar miniștrii stăteau pe hol și președintele participa la Consiliul European. Lucrările, ca și cele din Consiliul Uniunii Europene, nu sunt foarte transparente. Dacă nu știți asta, citiți-l pe Varoufakis (Adults In The Room)!

Parlamentul nu are posibilitatea să mandateze și să exercite controlul asupra președintelui, ci doar asupra guvernului. Tensiunea dintre instituții a afectat mult eficiența negocierilor.

Consiliul European în care s-a ajuns la acordul inter-guvernamental privind Cadrul Financiar Multianual 2021-2027 nu a fost unul de succes pentru țara noastră. Față de varianta anterioară, au fost mai multe variante, în cei doi ani de negociere, am pierdut circa cinci miliarde de euro, numeroase granturi au fost înlocuite cu credite, n+2 a rămas ca în propunerea de buget, nu s-a revenit la n+3…

Nu pot să vă spun dacă rezultatul e cauzat de faptul că România nu știe să ceară, de faptul că nu am avut aliați sau pentru că nu s-a înțeles despre ce e vorba.

Deseori, politicienii și diplomații străini cu care sunt în relații de amiciție îmi spun că noi nu știm să cerem, să punem condiții. Bulgarii chiar s-au supărat pe noi, la un moment dat, pentru că le-am subminat negocierile legate de amplasarea scutului anti-rachetă. Ei aveau numeroase condiții, noi, niciuna! Nu pot să-i contrazic. La fiecare ședință de comisie, mă străduiesc să conving miniștrii, secretarii de stat sau înalții funcționari prezenți că ei trebuie să exprime o poziție românească în negocierile europene, căci suntem co-decidenți, nu să se conformeze pur și simplu pozițiilor exprimate de alții. Unele propuneri pot să ne fie convenabile, e bine să le susținem, altele nu!

Și mai avem nevoie de ceva – gândire pe termen lung și cu perspectivă largă! Politicile de la nivel local sunt importante; există în politica românească destui care chiar se pricep la ele. Există, însă, și alte niveluri ale politicii unde suntem destul de tăcuți, deși ar trebui să fim foarte vocali.

Afirmația nu se referă la mine, zic gurile rele și autorul acestui interviu deja prea lung! Au dreptate! Încerc să-mi fac datoria de parlamentar neuitând etimologia termenului (căci, da, parlamentarii sunt cei care vorbesc în numele celorlalți). Sistematic, la fiecare reuniune, spun ceea ce ar trebui să știe instituțiile europene și parlamentele din celelalte state despre România și despre cum diagnosticăm noi problemele și gândim soluțiile. Bineînțeles, elaborăm și puncte de vedere oficiale, trimise în numele Senatului către instituții. Mă bucur când teme repetate ani de-a rândul își găsesc astăzi locul în documentele oficiale ale Uniunii. Nu e suficient! Cu o floare nu se face… politică pentru cetățean. Dacă nu schimbăm atitudinea de a pleca capul în semn de aprobare, vom rămâne, cu mai multe sau mai puține fonduri, ele nici nu mai contează atât de mult, tot executanți ai istoriei! O istorie scrisă de alții!

___________________________

[1] “Aderarea la euro nu e problemă de timp și voință! E de condiții și oportunitate!”, interviu acordat platformei EuroPunkt, 11 martie 2018, https://www.gabrielacretu.ro/aderarea-la-euro-nu-e-problema-de-timp-și-voința-e-de-condiții-și-oportunitate.html.