La 13 august, cu numai nouă zile după seismul care, în portul Beirut, a lovit Libanul, captând atenţia întregii comunităţi politice, sociale şi mediatice internaționale, o altă informaţie de anvergură, dar cu semnificaţii şi consecinţe diametral opuse, reţinea atenţia mijloacelor de informare în masă şi a consumatorilor de informaţii cotidiene. La data menţionată, din Biroul Oval, preşedintele Donald Trump anunţa, urbi et orbi, că, urmare a unei iniţiative personale gestionată de ginerele şi consilierul pezidenţial Jared Kushner, au avut loc negocieri cu premierul israelian Benjamin Netanyahu şi prinţul moştenitor al Emiratelor Arabe Unite, Mohammed Bin Zayed, cadru în care a fost convenită normalizarea relaţiilor dintre Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Israel.

Mohammed Bin Zayed Al-Nahyan, prinţul moștenitor al EAU

În ceea ce priveşte „foaia de parcurs” a procesului de conciliere între federaţia Emiratelor Arabe Unite şi Israel, aceasta stabileşte principalele coordonate, direcţii de acţiune şi obiective:

- Normalizarea globală a relaţiilor emiratezo-israeliene.

- Stabilirea de relaţii diplomatice şi consulare şi deschiderea reciprocă, la Abu Dhabi şi Ierusalim, de ambasade conduse de ambasadori rezidenţi.

- Instituirea de legături directe aeriene civile, incluzând şi dreptul de survol aerian al aeronavelor comerciale.

- Acordarea pentru cetăţenii emiratezi a unor facilităţi sporite de acces la locurile islamice sacre şi, în primul rând, la Marea Moschee Al-Aqsa din Ierusalim.

- Încurajarea reciprocă a investiţiilor directe între statele semnatare.

- Negocierea şi semnarea unor acorduri de cooperare în diverse sectoare de activitate, fiind menţionate, între acestea, turismul, securitatea, comunicaţiile, tehnologiile avansate, energia, domeniul medico-sanitar, cultura, protecţia mediului, sectorul hidrografic şi altele.

­În retorica hiperbolei şi a metaforei caracteristică discursului politic al administraţiei Donald Trump, proiectul documentului oficial, care ar urma să fie semnat - în forma finală - la începutul lunii septembrie, la Casa Albă, a fost descris drept istoric. Preşedintele Trump a adus și o nuanțare anecdotică, spunând că respectivul act istoric ar fi trebuit să poarte numele actualului locatar al Casei Albe, locatatar care nu a evitat să sugereze că pentru numeroasele sale „realizări istorice” ar binemerita laurii bătrânului Alfred Nobel. Documentului i s-a acordat, în final, numele de cod Abraham, ca simbol al păcii.

Purtat de acelaşi entuziasm al discursului ditirambic, şeful diplomaţíei americane, Mike Pompeo, a ales chiar să iasă din cutumele meseriei pentru a-l cita pe evenghelistul Matei, de la care ne-au rămas vorbele „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. De unde se înţelege că autorii Acordului Abraham, adică domnul preşedinte Trump, împreună cu pioşii Mohammed Bin Zayed, Bibi Netanyahu şi mai tânârul „făcător de pace” Jared Kushner, vor primi aureolă de copii ai lui Dumnezeu. Ceea ce, mai ales într-o campanie electorală, nu e puţin, dimpotrivă.

Dacă, în intervalul convenit (de trei săptămâni) acordul de normalizare va fi semnat (şi nu există motive care ar putea să împiedice această formalitate), Emiratele Arabe Unite vor deveni, în istoria conflictului din regiunea Orientului Mijlociu, al treilea stat arab şi islamic semnatar al unui tratat de pace cu Israelul, după precedentele egiptean (Camp David, 1979) si iordanian (Tratatul de la Wadi Araba - Arava, în idiş - din 26 octombrie 1994).

Din perspectiva cronologiei istorice, normalizarea relaţiilor israeliano-emirateze nu este chiar atât de istorică şi aceasta din cel puțin două motive. Drumul spre pacea arabo-israeliană a fost deschis, din partea arabă, de Anwar El-Sadat, a fost continuat de defunctul monarh ai Iordaniei, regele Hussein Bin Talal şi a fost tatonat, fără a fi dus până la capăt, de Yasser Arafat şi, apoi, de Autoritatea Naţională Palestiniană condusă de Mahmud Abbas (Abu Mazen). În plus, în ultimii ani am fost martorii mai multor declaraţii şi demersuri emirateze de deschidere către o conciliere cu Israelul. Ori, această predispoziţie pacifistă a monarhiei de la Abu Dhabi a fost circumscrisă tonului dat de dirijorul saudit, mai ales după ce pe eşichierul intern saudit şi-a început ascensiunea fiul regal Mohammed Bin Salman – şi el tot „făcător de pace”, de  data aceasta în Yemen, la concurenţă cu „făcătorul de pace” iranian. Emiratele Arabe Unite, alături de alte patru monarhii de la Golf - Arabia Saudită, Bahrain, Kuwait, sultanatul Oman - este membru al organizaţiei subregionale Consiliul de Cooperare al Golfului (și Qatarul a făcut parte din organizație, însă a fost exclus odată cu declanşarea intervenţiei militare saudito-emirateze în Yemen). Atâta vreme cât, aşa cum bine se ştie, liderul de facto al Consiliului este Arabia Saudită, este lesne de înţeles că nici guvernul emiratez nu ar fi putut să facâ o schimbare de giruetă în direcţia Israelului fără a fi avut lumina verde de la Riyadh – acelaşi Riyadh unde intempestivul prinţ moştenitor Mohammed Bin Salman îşi sfătuia „fraţii” palestinieni „să nu se mai jeluiască şi să se întoarcă la masa negocierilor cu Israelul (fost „duşman sionist”).

Spectaculara anunţare a normalizării oficiale a raporturilor dintre Emiratele Arabe Unite şi Israel întruchipează în modul cel mai paragmatic cunoscutul şi vechiul proverb popular care spune că „duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”. Dacă federaţia emirateză a decis – la intervenţíile insisente ale administraţiei Trump – să facă marele pas către recunoaşterea politico-diplomatică a statului evreu, după ani de cooperare confidenţială de securitate şi economică, aceasta se datorează, înainte de toate, interesului naţional şi colectiv, la nivelul statelor arabe din Golf, de a consolida cât mai mult cu putinţă frontul împotriva expansiunii insistente a influenţei regionale a regimului teocratic iranian. Iar în aceasta se reflectă şi convergenţa de politici şi aprehensiuni între Statele Unite şi ceea ce Donald Trump numea prin calificativul de „cei doi mari prieteni ai Americii în regiunea Orientului Mijociu”, Israelul şi Emiratele Arabe Unite.

Credem că nu este exagerată afirmaţia că pasul făcut de liderul de facto al Emiratelor, Mohammed Bin Zayed Al-Nahyan, poate fi privit, în aceste condiţii, ca un test de rezilienţă sau ca un „studiu de fezabilitate” în funcţie de care această experienţă să fie preluată şi aplicată, pe etape, de către celelalte monarhii arabe din Golf, începând cu Bahrainul, sultanatul Oman şi Kuwaitul (care nu poate uita că existenţa sa se datorează Statelor Unite, care au eliberat emiratul de sub ocupaţia armatelor lui Saddam Hussein), până la decizia similară pe care o va oficializa şi Arabia Saudită. La 14 august, regele Bahrainului elogia în termeni supremi beneficiile acordului emiratezo-israelian pentru pacea, securitatea şi stabilitatea Orientului Mijlociu, dar şi pentru soluţionarea problemei palestiniene pe baza viziunii „celor două state”. Nu ezităm a aprecia că micul regat bahrainian este ţara arabă avută în vedere de preşedintele Trump atunci când afirma că, într-un viitor foarte apropiat, „o altă ţară arabă va prelua exemplul oferit de Abu Dhabi în ceea ce priveşte normalizarea relaţiilor cu Israelul”.

*  *

În conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional, dar şi cu logica relaţiilor din interiorul comunităţii internaţionale, cel puţin două aspecte se cuvin menţionate aici. Este vorba, în primul rând, de faptul că printre drepturile şi funcţiile statului se regăseşte, la loc de frunte, atributul suveran de a decide cum şi cu ce alte state stabilesc relaţii de cooperare, coexistenţă şi dialog. Iar promovarea acestui principiu este factorul decisiv care face ca starea de conflict şi război să fie schimbată cu starea de conciliere şi pace. Iar aceasta este ecuaţia care, ignorată decenii la rând, a menţinut în regiunea Orientului Mijlociu lunga şi păguboasa stare de anormalitate intrată în istoria universală sub denumirea de „conflictul arabo-israelian”.

Din acest punct de vedere, decizia Emiratelor Arabe Unite nu poate fi decât salutară pentru viitorul paşnic, stabil şi prosper al regiunii Orientului Mijlociu în toate componentele sale.

În al doilea rând, este vorba de principiul, devenit cutumă, care cere ca orice pace şi orice normalitate relaţionară între state şi naţiuni să fie asumată şi promovată cu bună-credinţă, să fie echitabilă, egală şi durabilă şi, nu în ultimul rând, să nu lezeze interesele şi drepturile unor terţi.

Sub rezerva că, înainte de a fi supus semnării, la începutul lunii septembrie, acordul tripartit americano-israeliano-emiratez va fi lecturat mai amănunţit, cu dorinţa apropierii de perfecţiune, câteva observaţii se impun în ceea ce priveşte lacunele existente în momentul de faţă şi care, necorectate, ar risca să facă din acest agrement ceea ce limba arabă înţelege prin expresia  waza 'arja - „gâscă şchioapă”.

1. De-a lungul deceniilor traversate de „conflictul din regiunea Orientului Mijlociu”, comunitatea arabă a avut două referenţiale care au guvernat unitatea de atitudine în problemele păcii şi războiului, respectiv principiul „acţiunii arabe comune” - ca element de definire a rolului şi rostului Ligii Arabe - şi „Iniţiativa Arabă de pace” elaborată de Arabia Saudită la summitul Ligii Arabe desfăşurat la Beirut, în 2002. Iniţiativa oferea Israelului recunoaşterea statală de către ansamblul lumii arabe şi stabilirea unor relaţii de pace globală, în schimbul acceptării de către statul israelian a dreptului palestinienilor de a avea propriul stat naţional şi independent. Propunerile saudite nu au fost acceptate explicit de către Israel, iar agrementul tripartit a fost rezultatul exclusiv al medierii derulate de administraţia Trump, fără nicio luare în consideraţie a „acţiunii arabe comune” şi a Ligii Arabe ca simbol al unităţii arabe. Este, oare, întreaga naţiune arabă pregătită să urmeze exemplul emiratez? În ce sens se va mai putea vorbi, serios, de unitate arabă într-o lume tot mai segmentată?
2. Comentariile oficiale, oficioase şi mediatice pe marginea agrementului tripartit au subliniat insistent ideea că realizarea acestuia a fost posibilă prin aceea că, în schimbul normalizării relaţiilor, Emiratele Unite au cerut şi au obţinut din partea Israelului disponibilitatea de suspendare a planurilor guvernului Netanyahu de impunere a suveranităţii israeliene asupra coloniilor evreieşti din Cisiordania, a văii Iordanului şi a unor teritorii din nordul Mării Moarte, ceea ce înseamnă anexarea acestora. În comunicatul tripartit din 13 octombrie, acestei probleme îi este consacrat următorul paragraf: „Graţie acestui avans diplomatic, la cererea preşedintelui Trump şi cu susţinerea Emiratelor Arabe Unite, Israelul va suspenda declaraţia de suveranitate asupra zonelor descrise în documentul Viziunea preşedintelui asupra păcii şi îşi va concentra eforturile pentru lărgirea relaţiilor cu alte ţări ale naţiunii arabe şi musulmane”.

E greu de crezut că palestinienii sunt prioritar interesaţi de lărgirea relaţiilor dintre statul Israel şi lumea arabo-islamică, atâta vreme cât „bunăvoinţa” statului evreu se reduce nu la o renunţare la extinderea anexiunilor în teritoriile palestiniene, ci la o amânare a acestora. Fapt pe care însuşi premierul Netanyahu l-a confirmat, afirmând că „este vorba de o amânare, de o suspendare provizorie a programelor noastre în teritorii”.

Poate că în cele trei săptămâni premergătoare semnării oficiale a agrementului părţile vor aduce clarificările necesare privind maniera în care, astfel concepută, normalizarea emiratezo-israeliană „va facilita consolidarea păcii și implementarea viziunii celor două state” ca instrument echitabil de soluţionare a dosarului palestinian.

În ceea ce ne priveşte, salutăm cea de-a treia pace arabo-israeliană şi rămânem în aşteptarea unui Godot care să ne lămurească măsura în care un document de relaţii bilaterale poate să aducă palestinienilor statul de atâta vreme promis.