Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
‘Aghia Sophya’ şi profeţiile lui Samuel Huntington
Între căutarea unei profunzimi strategice pentru Turcia şi reconfigurarea frontierelor care segmentează Marea Mediterană în conformitate cu imaginile cartografice ale rezervelor de petrol, preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a găsit momentul pentru ca, după ce a pus rânduială în cele pământeşti, să facă ordine şi în relaţiile cu transcendența. Şi a făcut aceasta transformând catedrala Sfânta Sofia în moschee, la mai multe decenii după ce, în anul 1934, “părintele turcilor”, Mustafa Kemal Atatϋrk, a transformat bazilica creştinătăţii în muzeu.

Între căutarea unei profunzimi strategice pentru Turcia şi reconfigurarea frontierelor care segmentează Marea Mediterană în conformitate cu imaginile cartografice ale rezervelor de petrol, preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a găsit vremea necesară pentru ca, după ce a pus rânduială în cele pământeşti, să facă ordine şi în relaţiile cu transcendența. Şi a făcut aceasta transformând catedrala Sfânta Sofia în moschee, la mai multe decenii după ce, în anul 1934, “părintele turcilor”, Mustafa Kemal Atatϋrk, a transformat bazilica creştinătăţii în muzeu. Măsura a fost explicată ca o punere în practică a doctrinei sale de pro-occidentalizare şi laicizare a ţării, de eliminare a Califatului musulman şi de aducere a turcilor la nivelul de rezonanţă cu contemporaneitatea acelor vremuri.

Anul 1934 a reprezentat reconfigurarea fostului imperiu turcesc în republică, iar religia islamică trimisă la capitolul muzeistic, în frunte cu Catedrala “Sacrei înţelepciuni”: Aghia Sofia în limba Bizanțiului lui Constantin cel Mare, Aya Sofya pe turceşte şi Sfânta Sofia în limba creştinismului ortodox.

La 10 iulie 2020, după un mileniu de existenţă ca simbol şi referenţial al ortodoxiei Orientale şi după aproape 90 de ani de funcţionare ca muzeu, prin hotărâre a unei instanţe juridice administrative şi prin decret al preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan, bazilica şi-a încheiat funcţiile strict muzeistice, fiind readusă la statutul de moschee islamică. Acest statut a fost impus prima dată în 1453, după ce Constantinopolul a fost cucerit de oştile otomane ale lui Fatih Sultan Mehmet (Mehmet Cuceritorul). În exteriorul impunătoarei catedrale au fost construite patru minarete cu dimensiuni impresionante, în vreme ce interiorul a fost decorat cu patru medalioane discoidale având înscrise, în limba turcă otomană arabă, numele lui Allah, al profetului Mohammed şi ale ultimilor doi dintre cei patru califi „bine-călăuzitori”, succesori ai profetului la conducerea naţiunii islamice:  Ali Bin Abi Talib şi Othman Bin Affan.

Dacă premergător deciziei lui Recep Tayyip Erdoğan de „reislamizare” a catedralei Aya  Sofia nu au fost puţine avertismentele şi demersurile religioase şi laice care au cerut conducerii de la Ankara să revină asupra intenţiei sale, reacţiile de după trecerea sanctuarului sub autoritatea instituţíilor religioase islamice ale statului turc (Diyanet)  au fost numeroase şi solidare în a dezavua pasul întreprins de liderul turc. Menţionăm, succint, doar câteva dintre acestea:

  •  Bartolomeu I al Constantinopolului, cel  de-al 270-lea  patriarh ecumenic al Patriarhiei de la Constantinopol, considerat succesor al apostolului Andrei şi „primus inter pares” în raport cu conducătorii bisericilor ortodoxe, lansa apelul la menţinerea statutului iniţíal al acestui simbol al creştinătăţii, avertizând că o decizie de transformare a Aghiei Sofia în lăcaş islamic „va produce o adâncă şi primejdioasă prăpastie între lumile şi civilizaţiile Orientală şi Apuseană”.
  • La 6 iulie a.c., Kiril, patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, primat al Bisericii Ortodoxe Ruse, declara că „orice încercare de a umili şí de a călca în picioare moştenirea spirituală milenară a Bisericii din Constantinopol este percepută de către poporul rus, atât în trecut, cât şi în prezent, cu amărăciune şi indignare... O ameninţare pentru Sfânta Sofia este o ameninţare la adresa întregii civilizaţii creştine şi, prin urmare, la adresa spiritualităţii şi istoriei noastre”.
  • Suveranul pontif, Papa Francisc: „Mărturisesc că sunt rănit de decizia Turciei de a face din catedrala Sfânta Sofia o moschee. Gândurile mele se îndreaptă către Istanbul profund îndurerate”.
  • Consiliul Mondial al Bisericilor (cu 359 de Biserici membre, reprezentând peste 500 milioane credincioşi creştini) a cerut preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan să revină asupra deciziei sale care ”este o expresie a divizării şi exclusivismului şi care generează suspiciuni şi împiedică cooperarea şi dialogul”.
  • UNESCO, prin vocea directorului său general, doamna Audrey  Azouley: „Dat fiind că  Aya Sofya face parte din patrimoniul universal al umanităţii, decizia unilaterală a Turciei constituie o încălcare a normelor ce decurg din Convenţia Patrimoniului Universal din 1972”.
  • Mike Pompeo, secretarul de stat american: „Statele Unite îndeamnă guvernul Turciei să menţină Aya Sofya ca muzeu şi ca exemplu al determinării de a respecta tradiţiile religioase şi istorice care au contribuit la formarea Republicii Turcia”.

Potrivit statisticilor oficiale, în Turcia există şi funcţionează un număr de 82.693 moschei. În acelaşi timp, aceleaşi statistici menţionează existenţa, în toată Turcia, a 438 muzee - din care un sfert se află la Istambul, aproximativ jumătate din acestea având statut de aşezăminte private.

Dincolo de diferenţa numerică dintre lăcaşurile de cult musulman şi cele cultural-muzeistice, cifrele de mai sus arată realitatea incontestabilă că nu penuria de moschei l-a determinat pe Recep Tayyip Erdoğan să abroge decretul lui Atatϋrk din 1934 pentru a transforma catedrala creştin-ortodoxă în moschee islamică.

Analizele la care, în ultimii ani, sociologii şi politologii au supus profilul ideatic, temperamental, faptele şi ipostazele comportamentale şi decizionale ale liderului „dreptăţii şí dezvoltării” vin, mai degrabă, să confirme concluziile analiştilor şi cercetătorilor care l-au caracterizat pe liderul turc drept un exponent de primă linie a ceea ce a fost numit prin sintagma de „neo-patrimonialism”. Aceasta are drept trăsături distinctive, la omul politic, preocuparea aproape obsesivă pentru consolidarea puterii şi supravieţuirii politice, auto-transformarea în „model” pentru alte comunităţi sociale şi naţionale, instrumentalizarea, în acest sens, a tot ceea ce poate fi instrumentalizat - de la supralicitarea sentimentului naţionalist şi îmbinarea lucrativă între acesta şi factorul spiritual-religios la încurajarea clientelismului, exclusivismului şi cultului personalităţii, punerea propriilor decizii şi acte sub umbrela protectoare a lozincilor „interesului naţional” şi ale „treburilor interne” care nu admit nici o atingere sau ingerinţă, chiar şi atunci când aceste „afaceri interne” ignoră flagrant şi lezează „afacerile interne” ale altor comunităţi, naţiuni şi societăţi, precum şi specificităţile, sistemele de valori şi simboluri perene ale acestora.

Decretul semnat la 10 iulie 2020, cu privire la viitorul statut al Catedralei Aya Sofya, trebuie văzut, din perspectivă semantică, şi ca o „lovitură de imagine” într-un context în care, după tentativa eşuată de lovitură de stat din 2016, o serie de elemente au contribuit la erodarea blazonului de „lider maximus” al lui Recep Tayyip Erdoğan. Pot fi enumerate, astfel: demonetizarea teoriei „zero probleme cu vecinătatea regională”; impactul nesemnificativ al ambiţiilor de transformare a Turciei într-un model demn de urmat de către lumea arabo-islamică în ce priveşte armonizarea între laicismul naţionalist şi factorul religios tradiţionalist; perioadele de contracţii pe care le-a cunoscut edificiul economic turcesc; implicarea ţării în aventuri militare cu perspectivă neclară în Siria, Irak, Libia; instrumentalizarea în scopuri politice a islamismului reprezentat de mişcarea Fraţilor Musulmani; contorsiunile survenite în relaţionarea externă, fie pe plan regional, fie cu comunitatea europeană şi cu structurile nord-atlantice; şubrezirea partidului Dreptăţii şi Dezvoltării prin plecarea din rândurile acestuia a unor membri care au migrat către alte formaţiuni politice sau au optat pentru activismul independent. Cele de mai sus au fost tot atâtea considerente care au determinat necesitatea unei operaţíi chirurgicale de cosmetizare a imaginii liderului printr-o iniţiativă originală şi cu certe reverberaţii pe plan intern şi internaţional, în general, şi în lumea creştină, cu deosebire. Că în regizarea acestei operaţíi s-a recurs şi la substratul politic rezultă cu prisosinţă şi din aceea că preşedintele Erdoğan, personal, a stabilit şi ziua de desfăşurare a rugăciunii colective inaugurale în „noua Aya Sofya” pentru 24 iulie. Este data la care, cu 97 de ani în urmă (la 24 iulie 1923), a fost semnat Tratatul de la Lausanne, între aliaţii din Primul Război Mondial şi forţele naţionaliste turce conduse de Kemal Atatϋrk, document care a consfinţit şi recunoaşterea internaţională a Republicii Turcia ca succesor al Imperiului Otoman. O recunoaştere care, întregită, simbolic, prin reconversia aplicată asupra unui alt simbol, al Occidentului de data aceasta, este menită să convingă de perenitatea Turciei peste decenii şi veacuri. În lunga şi complexa istorie a conflictelor între creştinism şi Islam din care nu au lipsit cauzalităţile şi consecinţele în registrul religios, cazul bazilicii Aya Sofya nu este singular şi poate nu va fi nici cel de pe urmă.

Dar în acest prim secol al mileniului al treilea, acest episod nu este şi nici nu trebuie să fie receptat, umoral şi emoţional, ca un „casus belli”, chiar  dacă sub impactul momentului au fost făcute declaraţii şi apeluri în tonalitate mai mult sau mai puţin vindicativă. Câteva din acestea au fost menţionate la începutul acestor rânduri. Din arealul islamic, reacţiile au fost, mai degrabă, sporadice şi personificate.

O primă reacţie pe această temă a venit din sultanatul Oman, din partea muftiului general al acestei ţări, şeicul Ahmed Ben Hamad Khalili, care transmitea preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan „calde felicitări pentru a fi readus Aya Sofya în Casa lui Allah şi a fi închis, astfel, gura celor care urăsc Islamul şi uneltesc împotriva lui”.

În acelaşi ton, predicatorul palestinian al Moscheii Al-Aqsa, şeicul Akrama Sabri,  transmitea preşedintelui turc un mesaj de „caldă iubire pentru că a făcut posibil ca, din înaltul minaretelor de la Aqsa, să se audă, în libertate,  mărturisirea ”Allahu Akbar”.

În sfârşit, amintim aici şi mesajul lansat de emirul emiratului Sharja din Emiratele Arabe  Unite, şeicul Sultan Bin Muammad Al-Qasimi, care declara că a venit vremea „pentru ca Marea Catedrală din Toledo, Spania, să fie redată Islamului”.

Într-o lume contorsionată şi ameninţată de tensiuni şi controverse, nu acţiunile maximale sunt „binefacerile” de care lumea globală are nevoie, ci dialogul între confesiuni şi civilizaţii,  respectarea alterităţii şi patrimoniilor valorice şi identitare ale „celuilalt” şi – de ce nu? – curajul de a nu crede în ciocnirea civilizaţiilor profeţită de Samuel Huntington.