Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Rolul NATO în stoparea efectelor în cascadă ale conflictelor etnice. Consecințele neintenţionate ale influenței marilor puteri în Balcani și lecțiile învățate din războaiele balcanice anterioare cu aplicabilitate în ziua de azi
În urmă cu 118 ani, primul război balcanic a generat o serie de evenimente de neoprit care au condus la cel de-al doilea război balcanic, la criza balcanică și la Primul Război Mondial. Care sunt cele mai importante lecții pe care le putem învăța din modul în care statele balcanice de mici dimensiuni au reușit să implice state mai puternice în conflictele lor interetnice? Care sunt primele consecințe neprevăzute ale influenței marilor puteri în zona Balcanilor? Și cum poate acest lucru oferi un exemplu privind rolul esențial pe care NATO îl are în stoparea reacțiilor efectelor în cascadă ale conflictelor etnice?

Roxana ALLEN

16/07/2020 Regiune: Balcanii de Vest Tema: Geopolitică

În urmă cu 118 ani, primul război balcanic a generat o serie de evenimente de neoprit care au condus la cel de-al doilea război balcanic din 1913, la criza balcanică din 1914 și la Primul Război Mondial. Care sunt cele mai importante lecții pe care le putem învăța din modul în care statele balcanice de mici dimensiuni au reușit să implice state mai puternice în conflictele lor interetnice? Care sunt primele consecințe neprevăzute ale influenței marilor puteri în zona Balcanilor? Și cum poate acest lucru oferi un exemplu privind rolul esențial pe care NATO îl are în stoparea reacțiilor efectelor în cascadă ale conflictelor etnice?

Războiaiele balcanice din 1912 și 1913 sunt exemplul consecințelor neprevăzute ale influenței marilor puteri în Balcani. În încercarea de a-și pune piedici una alteia și de a-și promova propriile interese în Imperiul Otoman, aflat în declin, Marile Puteri precum Marea Britanie, Germania, Franța, Austro-Ungaria și ocazional Italia au stabilit și întărit alianțe și au exacerbat conflictele etnice din Balcani.

Balcanii în 1912 (sursa: Fundaţia Europeană Titulescu; titulescu.eu)

În 1908, Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina pentru a combate terorismul sârb din provincie și pentru a stopa obiectivul geopolitic al Serbiei de a obține ieșire la Marea Adriatică. Nemulţumirea Rusiei față de acest demers a dus la crearea Ligii Balcanice.[1] Sprijinită de alte mari puteri şi văzută ca un tampon împotriva expansiunii viitoare a Habsburgilor în Balcani, Liga Balcanică era formată din Serbia și Bulgaria – sateliți ai Rusiei – și Grecia și Muntenegru.[2]

Încurajată de războiul italo-turc în care Italia a ocupat posesiunile Imperiului Otoman de la Mediterană, în loc să protejeze nordul, la 8 octombrie 1912 Liga Balcanică a inițiat un atac pentru a elibera teritoriile Macedoniei, Albaniei și Traciei de sub ocupație otomană. Cum tratatele Ligii Balcanice nu prevedeau în totalitate diviziunea teritoriilor ce urmau sa fie cucerite, membrii au lăsat disputele teritoriale pe seama arbitrajului Rusiei.[3] Grecii au luat în stăpânire Salonicul, iar sârbii au ocupat două treimi din Macedonia, în timp ce bulgarii s-au văzut în postura de a lupta în tranșeele macedonene împotriva grosului forțelor turcești care apărau Istanbulul.[4] Motivată de dorința de a obține ieșire la Marea Adriatică, Serbia s-a alăturat Muntenegrului și Greciei, invadând Albania.

Înainte de înfrângerea finală a Imperiului Otoman din timpul primului război balcanic, marile puteri europene s-au întrunit la Londra, la 17 decembrie 1912, pentru a încerca să repare daunele provocate de Liga Balcanică. Acțiunile acestora au fost pe punctul de a declanșa Primul Război Mondial. Austro-Ungaria și Italia erau îngrijorate de ocuparea de către Serbia și Muntenegru a Albaniei și se temeau că sârbii vor oferi Rusiei o bază navală în Marea Adriatică. Sârbii au refuzat să renunțe la pretenții, iar Rusia și Austro-Ungaria de la acea vreme au început să își mobilizeze forțele. Atât Franța cât și Germania au promis sprijin propriilor aliați. Prin obținerea unui acord cu privire la independența Albaniei,[5] Marea Britanie a amânat războiul dintre Marile Puteri.

Tratatul de la Londra din mai 1913 – impus Ligii Balcanice de către Marile Puteri – a cedat toate posesiunile europene ale Imperiului Otoman aliaților din Balcani, cu excepția unei mici părți din Tracia și Albania. Din păcate, tratatul nu mandata niciun fel de împărțire a teritoriilor. Însușindu-și teritoriile proprii și aproape toată partea macedoneană ce revenea Bulgariei, sârbii și grecii i-au alungat pe bulgarii macedoneni de pe teritoriile lor. Cum Marile Puteri le-au interzis preluarea Albaniei, sârbii și grecii au cerut și mai mult din partea din Macedonia revenind Bulgariei.[6] Neacționând ca arbitru în disputa dintre Serbia și Bulgaria, Rusia a sprijinit, implicit, pe cea dintâi.[7] Bulgaria a atacat Serbia în iunie 1913, cauzând începerea celui de-al doilea război balcanic, însă a fost învinsă imediat. Bulgaria a renunțat la majoritatea teritoriilor cucerite în primul război balcanic în favoarea Serbiei, Greciei, României și Turciei, conform Tratatului de la București.

Acțiunile Marilor Puteri din timpul războaielor balcanice au dus la consolidarea atât a alianțelor europene, cât și la cea a naționalismului în Balcani. Aceasta a creat premisele viitoarelor dispute dintre marile puteri și a confictelor etnice. Ridicarea unei Serbia întărite în flancul sudic a înclinat balanța puterilor în Europa împotriva Germaniei și Austro-Ungariei și a avut ca rezultat accelerarea, de către cele două Puteri Centrale, a procesului de recrutare și exercițiilor de pregătire în comun.[8] Acestea și-au consolidat și alianța cu Istanbulul și au înființat una cu Bulgaria. Înfrângerile Turciei din tranșeele trace au dat naștere unui puternic curent naționalist, care era orientat către protejarea Turciei mamă, în loc de protejarea unui imperiu pe cale de dispariție. Acest naționalism a mobilizat resursa umana pentru apărarea Gallipoli și a împiedicat ocuparea Istanbulului de către forțele britanice. Totodată, a stat la baza genocidului armean.[9] Alianțele Bulgariei cu Germania și ocuparea Macedoniei în cele două războaie care au urmat au fost consecințele sprijinului acordat Serbiei de către Rusia în cel de-al doilea război balcanic, precum și a influenței politice a macedonenilor cu dorință de răzbunare, refugiați la Sofia.[10]

După războaiele balcanice, Marile Puteri reușesc cu oarecare succes să domolească aspirațiile naționaliste ale Serbiei consolidate. Comportamentul de “stat criminal” (rogue state) al Bosniei-Herțegovina, precum asasinarea (la Sarajevo, în 1914) arhiducelui Franz Ferdinand, a contribuit la declanșarea, de către Germania și Austro-Ungaria, a Primului Război Mondial și mai târziu (1992-1995) a asediului asupra orașului Sarajevo care a condus, în 1999, la războiul „preventiv” al NATO împotriva sârbilor.[11] Atât Puterile Centrale cât și NATO au considerat că rușii nu-și vor sprijini singurul lor aliat în Balcani, Serbia, din cauza implicării sale în terorismul motivat etnic. Dar numai NATO a avut dreptate. Italia a pus capăt visurilor sârbilor de dominație asupra Albaniei, prin ocuparea regatului. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Italia și-a extins posesiunile albaneze în Kosovo, „eliberându-i” pe albanezii de acolo.[12] Pe lângă albanezii kosovari – la fel ca NATO în anii ’90, Italia a oferit sprijin separatiștilor croați și macedoneni împotriva dominației sârbe.[13]

Bosnia și Herțegovina; sursa: https://legacy.lib.utexas.edu/maps/europe/bosnia_pol_2002.jpg

Prin păstrarea diferitelor identități naționale ale macedonenilor și albanezilor kosovari, în anii ’90, în tradiția Marilor Puteri, comunitatea internațională a continuat să mențină active conflicte etnice. Independența Macedoniei, susținută de Occident, a reanimat frica iredentistă a grecilor din timpul perioadei războaielor balcanice, aceștia pretinzând că noul stat avea intenții ascunse privind Grecia egeeană și Salonic. Ulterior, comunitatea internațională a făcut referire la Macedonia sub denumirea de Fosta Republică Iugoslavă Macedonia (schimbată în Republica Macedonia de Nord în 2019, înainte de a deveni membru al NATO - în 2020 și pune capăt unei dispute vechi de 28 de ani între cele două state din sud-estul Europei, Grecia și Macedonia). Un alt conflict etnic mai grav a avut loc în Macedonia, din cauza insurgenței albaneze susținută de albanezii kosovari, care au fost eliberați în 1999 de către foțele NATO în cadrul Operațiunii “Forța Aliată”. Aceasta a dus la retragerea forțelor armate iugoslave din Kosovo și stabilirea aici a unei misiuni ONU de menținere a păcii.

Războaiele balcanice, la fel ca și celelalte războaie care au urmat în Peninsula Balcanică, au fost rezultatul amestecului Marilor Puteri în conflictele etnice. Deși Marile Puteri au creat state noi și au stabilit și consolidat alianțe cu statele balcanice existente, pentru satisfacerea propriilor nevoi geopolitice, aceste state naționaliste au profitat de pe urma statelor mari pentru a-și satisface propriile aspirații naționale. Cum Marile Puteri nu au putut ține sub control în mod echilibrat micile state balcanice, acestea au avut capacitatea de a atrage statele mai mari în conflictele lor etnice, dând astfel naștere unor noi conflicte, care au atras, la rândul lor, alte state puternice.