Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Siria: de la actor pe scena Orientului Mijociu la scenă pentru actori ambulanți
La 10 iunie 2020 s-au împlinit 20 de ani de când fostul preşedinte al Siriei Hafez Al-Assad a încetat din viaţă, la capătul unei guvernări de aproape 30 de ani încheiată prin investirea în demnitatea supremă în stat a fiului său, Bashar Al-Assad.
Astăzi, comemorarea dispariţiei fostului lider sirian marchează, cronologic, trecerea a 20 de ani de guvernare a lui Bashar Al-Assad, care înseamnă şi împlinirea a 50 de ani de supremaţie a clanului Al-Assad la conducerea Siriei - cea mai longevivă între toate regimurile gerontocratice ale istoriei moderne a Mashreqului şi Maghrebului arab.

În dimineața zilei de 10 iunie 2000, pe prima pagină a ziarelor şi pe ecranele posturilor de televiziune din întreaga lume arabă era afişat un singur anunţ, însoţit de acordurile de fundal ale unei oraţii funebre: Hafez Al-Assad fi djimmat Allah (Hafez Al-Assad a trecut în grija lui Dumnezeu).

La 10 iunie 2020 s-au împlinit 20 de ani de când fostul preşedinte al Siriei a încetat din viaţă, la capătul unei guvernări de aproape 30 de ani încheiată prin învestirea în demnitatea supremă în stat a fiului său, Bashar Al-Assad. Prin aceasta, era inaugurată prima republică ereditară în lumea arabă a Orientului Mijlociu şi asigurată continuitatea familiei alauite Al-Assad la tabloul de comandă al puterii absolutiste în stat şi societate.

Defunctul preşedinte a fost dus să-şi petreacă eternitatea în orăşelul Qardaha, din apropierea coastei mediteraneene şi fief al comunităţii socioconfesionale a alauiţilor sirieni.

Astăzi, comemorarea dispariţiei fostului lider sirian marchează, cronologic, trecerea a 20 de ani de guvernare a lui Bashar Al-Assad, care înseamnă şi împlinirea a 50 de ani de supremaţie a clanului Al-Assad la conducerea Siriei - cea mai longevivă  între toate regimurile gerontocratice ale istoriei moderne a Mashreqului şi Maghrebului arab.


Când, în martie 2011, „Primăvara arabă” făcea ravagii în nordul maghrebian al Africii, măturând de la putere regimuri osificate în tipare demult depăşite de realităţle secolului din Tunisia, Egipt și Libia, tânărul „leu” având drept punct de sprijin doar prestigiul lăsat moştenire de tatăl său, pentru care Siria era „avangarda şi fortăreaţa naţiunii arabe” declara, nonşalant, că „Siria nu este Tunisia sau Libia”. Iar când revoltele arabe au intrat în Siria, pe la sud şi sub aceeaşi formă a manifestaţiilor protestatare şi revendicative,  Bashar Al-Assad a recurs tot la „cronica de familie”, alegând să răspundă cu forţa brută la revendicările celor nemulţumiţi, aşa cum în 1982 tatăl său optase pentru înăbuşirea în sânge a revoltaţilor de la Hama, Alep, sau Palmira. Cu deosebirea că, în timp ce atunci acuzaţii de instigare la răscoală erau, în retorica oficială, islamiştii din Mişcarea Fraţilor Musulmani, în 2011 era vorba, potrivit aceluiaşi narativ oficial, de o conspiraţie universală aliată - cel puţin din punct de vedere tactic - cu terorismul, fie el laic sau religios islamist. Şi a urmat distrugătorul război civil.

Astăzi, la 20 de ani de la moartea lui Hafez Al-Assad şi la 9 ani de: „Sira nu-i ca Tunisia”, regimul de la  Damasc guvernează peste o ţară  confruntată cu o serie de provocări majore: starea de ruină în sensul cel mai vizibil al termenului, o criză economică fără precedent care amenință cu noi ridicări protestatare ale căror semnale s-au făcut simţite deja la Daraa, în sudul ţării, în regiunile de nord-est şi în vestul controlat de forţe străine şi, nu în ultimul rând, o scindare teritorială majoră între forţe care-şi revendică autoritatea asupra acestor cantoane - regimul care controlează circa 60% din teritoriul naţional, apoi forţele kurde separatiste, opoziţia siriană armată, enclavele disparate controlate de resturile formaţiunilor jihadiste. Şi, pentru a completa tabloul, trebuie menţionată concurenţa acerbă între puterile regionale şi extra-regionale care folosesc atuurile strategice oferite de geografia politică siriană în acerba lor competiţie pentru influență şi control asupra acestei ţări şi, prin extensie, asupra Orientului Mijlociu şi a bazinului oriental al Mării Mediterane.


Se poate spune că, încă din fazele incipiente ale războiului civil din Siria, această criză a căpătat, progresiv, o dimensiune internaţională concretizată nu atât prin demersuri şi iniţiative politico-diplomatice de aplanare a violenţelor, cât printr-o impetuoasă imixtiune a puterilor regionale şi internaţionale încadrate în două categorii, în funcţie de poziţia şi politica promovată în relaţionarea lor cu regimul de la Damasc. Începând cu monarhiile arabe din Golf, în frunte cu Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite și continuând cu actorii „grei” din comunitatea euroatlantică - Statele Unite ale Americii sub administraţiile succesive ale lui Barack Obama şi Donald Trump, Marea Britanie, Franţa, Germania - a fost constituită o dinamică şi polivalentă tabără opusă regimului Bashar Al-Assad şi susţinătoare a opoziţiei politico-militare siriene; aceasta a determinat în bună măsură orientarea evoluţiilor pe frontul intern către o degringoladă a puterii şi armatei de la Damasc şi o lunecare accelerată a acestora către colaps.

A fost momentul care a marcat o etapă nouă și violentă, inaugurată în decembrie 2015 prin implicarea directă a Rusiei lui Vladimir Putin, alături de armata naţională siriană. Aviaţia rusă, susţinerea logistică, efective ale poliţiei militare şi ale forţelor speciale ruseşti au reuşit ca, în scurt timp, să prevină prăbușirea regimului sirian şi au făcut ca balanţa de forţe să se schimbe în favoarea lui Bashar Al-Assad. De fapt, alăturându-se Siriei, Vladimir Putin s-a alăturat aşa-numitului „Front al Rezistenţei şi Ripostei” – o axă puternic ideologizată şi constituită încă de pe vremea fostului preşedinte sirian Hafez Al-Assad de către Iran, imediat după instaurarea la Teheran a regimului islamist al imamului Ruhollah Khomeini, secondat de formaţiunile şi miliţiile pro-iraniene în frunte cu Hezbollahul libanez.

Râmâne o a treia extensie siriană a prezenţiei străine pe eşichierul sirian, cea reprezentată de Turcia lui Recep Tayyip Erdogan care, lâsând de o parte vechea doctrină botezată „zero probleme cu vecinătatea regională” şi navigând cu abilitate între Occidentul condus de Statele Unite şi Federaţia Rusă, îşi urmăreşte, de pe poziţii ostile lui Bashar Al-Assad, propria politică de extensie regională susţinută de ceea ce comentatorii identifică prin sintagma „neo-otomanismului”, sub pretextul luptei împotriva fenomenului terorist în general şi a „terorismului kurd” în particular.


Războiul din Siria nu s-a sfârșit, iar orizontul păcii este, încă, tulbure şi îndepărtat.

În pofida retoricii triumfaliste a conducerii politice de la Damasc, viitorul acestei ţări şi al poporului său nu sunt decise nici de conducătorii oficiali şi nici de mult evocatul popor sirian, ci de voinţele externe care şi-au adjudecat propriile victorii în competiţia pentru Siria.

După ce Donald Trump şi-a retras o bună parte a maşinii sale de război din Siria şi a renunţat la alianţa cu minoritatea kurzilor sirieni, folosiţi atâta vreme cât au fost utili pentru dezmembrarea structurală şi combativă a jihadismului practicat de Statul Islamic şi de filiala siriană a reţelei Al-Qaida, pare a fi intensificată o nouă formă a conceptului de „presiune extremă”, expresia acesteia fiind oferită de aşa numita „Lege Cezar” ("Caesar Syria Civilian Protection Act”). Semnată de preşedintele american la 20 decembrie 2019 și urmând să intre, de jure, în vigoare în perioada imediat următoare, aceasta extinde sistemul de sancţiuni şi penalităţi impuse, individual sau instiuțional, regimului sirian, personalităţilor siriene susţinătoare ale lui Bashar Al-Assad, precum şi părţilor terţe vizate (care nu ar respecta măsurile stipulate prin „Legea Cezar”).

Vizând obiective de interes vital pentru funcţionarea instituţională şi socială - precum împiedicarea procesului de reconstrucţie postbelică prin blocarea contribuţiilor financiare externe la refacerea funcţionalităţii statale şi economico-sociale, impunerea unui embargou sever asupra livrărilor sau importurilor de produse petroliere şi alte categorii de mărfuri - documentul generează, din perspectiva analiştilor, îndoieli în ceea ce priveşte impactul pe care aceste măsuri le pot avea asupra societăţii civile. Astfel, noile măsuri avute în vedere prin „Legea Cezar” ar urmări, de fapt, să determine o „renaştere” a sirienilor care, bine organizată, coordonată şi susţinută, să ducă la o nouă „primăvară arabă” de natură să provoace o prăbuşire din interior a regimului sirian. Semne evidente în acest sens au apărut, deja, în sudul ţării, în districtele Daraa şi Suwaida, de unde au pornit primele revolte din martie 2011, precum şi în regiunile din nord-estul teritoriului, în zonele revenite sub controlul regimului. Planul „Cezarului” de la Washington vizează să dea, în acelaşi timp, un semnal că, fie şi în intervalul rămas până la alegerile prezidențiale americane, poate să împiedice cât mai mult posibil și normalizarea relaţiilor internaţionale ale Siriei. Iar aceasta în condiţiile în care Siria rămâne izolată şi exclusă din Liga Arabă și în pofida faptului că, din motive mercantile sau de vendetă politică, unele state şi-au redeschis sau au decis să-şi redeschidă misiunile diplomatice la Damasc (cazul Ciprului, care a făcut-o în semn de ripostă la intervenţia Turciei în Siria - ripostă circumscrisă, însă, tensiunilor cunoscute între Nicosia şi Ankara).

În limba arabă, cuvântul „Assad” înseamnă „leu” şi el a circulat ca denominativ pentru fostul preşedinte Hafez, sub expresia „Leul din Damasc”.

Astăzi, între „Cezarul” Trump, Ţarul Vladimir, Sultanul Erdogan şi Ayatollahul Khamenei, noul „Leu” din Damasc veghează de pe culmea muntelui Qasioun, la un Godot care nu vrea să vină.... sau să plece.