Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Afghanistan, de la „cimitirul imperiilor” la o nouă Sirie?
„Am intrat cu trupe în Afghanistan din cauza unui atac oribil, care a avut loc acum 20 de ani. Asta nu explică însă de ce ar trebui să rămânem acolo în 2021.”

Joe Biden

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, administraţia Bush jr. a promovat o imagine victorioasă în lupta cu grupările teroriste, susţinând că operaţiunile militare din Afghanistan au fost începutul războiului împotriva terorismului internaţional. Guvernul american a recurs la personalizarea acestui conflict, Osama bin Laden fiind identificat cu „inamicul public nr.1”.

Astfel, campania militară din Afghanistan, unde operaţiunile militare (raiduri aeriene, descinderea infanteriştilor marini etc.) erau uşor de filmat şi localizabile geografic, a fost identificată cu „războiul împotriva terorismului”.

Din perspectivă istorică este de menţionat că, la sfârşitul anilor 1990, Afghanistanul devenise „un rai al teroriştilor”, grupările insurgente de sorginte fundamentalist islamică ce acţionau în provincia separatistă Kaşmir instaurându-şi bazele logistice aici, cu sprijinul acoperit al serviciilor de informaţii pakistaneze. La fel a procedat şi Al Qaeda.

În ceea ce priveşte rolul jucat de SUA în Afghanistan, într-un interviu acordat Le Nouvel Observateur, în anul 1998, Zbigniew Brzezinski afirma că, în acea perioadă: „...rezistenţa afgană a fost susţinută de serviciile de informaţii ale SUA şi Arabiei Saudite cu armament în valoare de 6 miliarde de dolari iar localitatea Khost, unde Osama bin Laden înfiinţase «o şcoală a terorismului», este binecunoscută de către agenţii CIA, .... unii dintre mujahedinii folosiţi de CIA contra URSS instruindu-se în locul menţionat, sub comanda lui Osama bin Laden...Nu am forţat URSS să intervină în Afghanistan, dar am creat premisele unei astfel de intervenţii. Această operaţiune era menită să-i atragă pe sovietici în capcana afgană. Pentru a realiza acest lucru, CIA şi aliaţii săi au sponsorizat mujahedinii cu milioane de dolari, Serviciul de Informații Militare din Pakistan (ISI) ocupându-se de pregătirea, echiparea, şi propaganda în rândul luptătorilor amintiţi”.

Interesul manifestat de SUA în regiune a cunoscut însă o diminuare în timpul regimului taliban în timp ce guvernul pakistanez a rămas puternic implicat în politica internă afgană, urmărind instalarea unui regim care să fie favorabil Pakistanului şi care să garanteze securitatea graniţei de vest a acestui stat. La rândul lor, Rusia şi India au oferit sprijin „Alianţei Nordului”, formată din uzbeci şi tadjici (oponenţi ai regimului taliban) iar Iranul a urmărit răsturnarea regimului taliban (ca urmare a asasinării unui grup de diplomaţi iranieni, în septembrie 1998, la Mazar-e-Sharif, dar şi din cauza tratamentului brutal la care era supusă minoritatea şiită din Afghanistan).

Aceasta era situaţia internă a Afghanistanului la momentul 11 septembrie 2001 când, în urma refuzului guvernului taliban de a-l preda pe Osama bin Laden, invocându-se articolul 5 al Tratatului Organizaţiei Nord Atlantice, la solicitarea SUA a fost demarată operaţiunea Enduring Freedom (iniţial numită Infinite Justice, denumirea a fost modificată pentru a nu ofensa comunitatea islamică, deoarece religia islamică îi recunoaşte doar lui Allah dreptul de a impune justiţia divină).

Obiectivul declarat al acestei campanii militare a fost capturarea lui Osama bin Laden şi a celorlalţi lideri Al Qaeda, prevenirea iniţierii de către această grupare de noi atentate teroriste şi înlăturarea regimului taliban. Drept urmare, până la finele lunii octombrie 2001, forţele coaliţiei militare internaţionale distruseseră întreaga apărare anti-aeriană talibană, întreprinseseră acţiuni în teren împotriva rezidenţei din Kandahar a molahului Mohamed Omar, liderul talibanilor şi organizaseră atacuri concertate, împreună cu forţele anti-talibane, împotriva bazelor logistice Al Qaeda şi talibane. La 78 de zile de la începerea campaniei, un nou regim de guvernare era instaurat, iar forţele talibane şi celulele Al Qaeda mai acţionau doar izolat, în zone greu accesibile.

Intervenţia militară a SUA a reuşit să evite ceea ce, în primele momente ale războiului, mulţi analişti se temeau că se va întâmpla: capcana în care SUA au căzut în cazul războiului din Vietnam sau URSS în Afghanistan (nu cu mult înainte!). Acesta era, de altfel, unul dintre obiectivele lui Osama bin Laden, prin asasinarea, în 9 septembrie 2001, a liderului „Alianţei Nordului”, principala grupare care lupta împotriva regimului taliban. Privând SUA de un aliat în nord, unde Al Qaeda era privită ca o forţă străină, bin Laden spera să concentreze ostilităţile militare în sud, unde regimul taliban şi Al Qaeda se bucura de o popularitate sporită în rândul populaţiei paştune. Amintirea retragerii trupelor americane din Somalia (în 1993) şi legitimitatea conferită de retragerea armatei sovietice din Afghanistan (în 1989) i-au făcut pe liderii Al Qaeda să creadă că armata SUA nu va rezista mult timp în Afghanistan, în condiţiile unor pierderi masive.

Douăzeci de ani mai târziu, NATO își retrage trupele dar declară că rămâne angajat într-un parteneriat durabil cu Afghanistanul, poporul său și instituțiile sale, pentru a promova securitatea cu greu obținută.

Totuși, cel puțin până în prezent, se pare că retragerea trupelor NATO a readus Afghanistanul pe calea terorii și dezintegrării, avertizează Austin Miller, comandantul forțelor americane: „războiul civil este cu siguranță un scenariu probabil, dacă Afghanistanul continuă pe traiectoria pe care se află”.

Astfel, conform ONU, talibanii cuceresc district după district, aproximativ jumătate din Afghanistanul rural fiind controlat sau contestat de insurgenți, soldații afgani instruiți și echipați de NATO fiind forțați, în mod repetat, să se retragă sau să se predea, în timp ce milițiile locale și grupurile non-paștune din nord amenință să reînvie lupta anti-talibană din anii 1990.

Deborah Lyons, trimisul special al ONU în Afghanistan, declara în fața Consiliului de Securitate al ONU, la 22 iunie 2021, că agențiile de informații americane au ajuns la concluzia că guvernul afgan s-ar putea prăbuși în termen de șase luni de la plecarea ultimelor trupe internaționale.

Cu toate acestea, în Occident există mult mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la ceea ce urmează pentru această țară aflată în conflict, decidenții străduindu-se să găsească soluții pentru un Afghanistan fără trupe NATO, cum ar fi transferul a zeci de drone Reaper la mai mult de 1000 de mile, între Golful Persic și Afghanistan, pentru a sprijini forțele afgane.

Mai mult, Statele Unite vor să păstreze trupe în țările vecine pentru a menține o forță de reacție care să contracareze amenințările teroriste care ar putea apărea în Afghanistan, din partea Al Qaeda sau Daesh. Însă încheierea unor acorduri în acest scop, în special cu unele dintre fostele republici sovietice care se învecinează cu nordul Afghanistanului, rămâne puțin probabil având în vedere influența Rusiei. Pakistanul ar putea fi o alternativă, dar având în vedere sprijinul constant acordat talibanilor, precum și relația adesea tensionată cu Statele Unite, există puține speranțe că soldații americani ar putea staționa acolo, cel puțin nu în mod declarat.

Nu în ultimul rând, cel mai probabil NATO va continua să instruiască forțele afgane în afara țării, posibile baze putând fi Iordania sau Qatar.

Este demn de menționat faptul că Afghanistanul prezintă un interes crucial și pentru statele cu care se învecinează, Iranul în vest, Pakistanul și India în est, China în nord-est, statele bogate în petrol și gaze din Asia centrală în nord.

Tensiunile regionale sunt deosebit de intense între India și Pakistan. India este unul dintre principalii aliați ai guvernului afgan datorită legăturilor talibanilor cu organizațiile teroriste din Kashmir, inclusiv Lashkar-e Taiba, în timp ce Pakistanul continuă să vadă talibanii drept „cea mai bună carte a sa din jocul din Afghanistan”, încercând să aibă o influență cât mai mare asupra modului în care această țară este guvernată.

Cât privește China, Gu Xuewu, directorul Centrului pentru Studii Globale din Germania, consideră că, pe de o parte, salută decizia NATO de a retrage forțele din vecinătatea sa imediată, însă nu trebuie uitat faptul că China a profitat de războiul declarat de SUA împotriva terorismului pentru a limita influența grupurilor islamiste militante, mai ales de când Daesh și-a făcută simțită prezența în Afghanistan.

Răspunsul Iranului la retragerea NATO din Afghanistan este ambivalent. Iranul este îngrijorat de prezența militară a SUA în Afghanistan, în proximitatea granițelor sale, dar nici nu doresc să asiste la colapsul total al Afghanistanului, mai mult ca sigur urmat de un dezastru umanitar, mai ales că deja milioane de afgani au căutat refugiu în Iran și în Pakistan.

Cât privește Rusia, Afghanistanul a fost văzut, încă din secolul al XIX-lea, ca un flanc strategic sudic, o poartă de acces către Oceanul Indian sau un loc de confruntare cu puterile occidentale. După retragerea trupelor sovietice din Afghanistan, Rusia a stabilit din nou relații cu un număr de jucători puternici din această țară, inclusiv talibanii, fiind preocupată de securitatea flancului său sudic, mai ales de a preveni reapariția mișcărilor islamiste.

Ca o concluzie la cele expuse, după 20 de ani de prezență militară în Afghanistan, Ibraheem Bahiss, consultant al Programului Asia al Crisis Group, consideră că Occidentul ar trebui „să manifeste puțină smerenie și să înțeleagă mai bine societățile pe care intenționează să le transforme”, opinie împărtășită și de Hamid Karzai, fostul președinte afgan, care este pesimist cu privire la soarta Afghanistanului: „țara este în conflict. Cei care au venit aici, acum 20 de ani, în numele luptei împotriva extremismului și terorismului nu numai că nu au reușit să le pună capăt, ba mai mult, sub supravegherea lor, extremismul a înflorit”.