Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Interviu cu profesorul universitar Mehmet BARDAKCI
Impactul pe care l-a avut preluarea puterii politice în Turcia de către Partidul Justiției și Dezvoltării se reflectă în politica externă a acestei țări. Deciziile adoptate de către facțiunea politică au avut o contribuție semnificativă in ceea ce privește relațiile externe cu marii actori politici internaționali sau marile organisme internaționale: SUA, Rusia, ONU, NATO și UE.

Profesorul universitar Mehmet BARDAKCI și-a exprimat opiniile referitoare la politica externă a Turciei, într-un interviu pe care l-a acordat revistei Pulsul Geostrategic.

Pulsul Geostrategic: Ce s-a schimbat în politica externă a Turciei după ce Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a preluat puterea politică în 2002?

Prof. Dr. Mehmet Bardakçi: În politica externă a Turciei au avut loc schimbări semnificative, odată ce Partidul Justiției și Dezvoltării a preluat puterea politică în 2002. Este inutil să precizez că arhitectul politicii externe a epocii AKP este Ahmet Davutoğlu, fost profesor universitar, specializat pe problematica relațiilor internaționale. Inițial a fost principalul consilier pe probleme de politică externă al premierului Recep Tayyip Erdoğan. Ulterior, a devenit ministrul afacerilor externe. În fine, a fost prim ministru până la momentul demisiei sale, în 2016. Această nouă politică se bazează pe conceptul de „profunzime strategică”, elaborat de Davutoğlu, conform căruia Turcia deține legături istorice și culturale puternice cu statele din fostul areal al Imperiului Otoman. Aceste legături creează Turciei premise favorabile pentru stabilirea de relații solide cu țările din propria vecinătate, transformând-o într-un stat cheie.

În plus, conceptul de profunzime strategică subliniază caracterul pluridimensional al politicii externe a Turciei. Aceasta atrage atenția asupra faptului că, deoarece Turcia se situează la intersecția dintre anumite regiuni geografice, politica sa externă nu poate fi unidimensională. Turcia este o țară situată și la Marea Neagră, și în Caucaz, și în Europa, și în Balcani, și la Marea Caspică și în Asia, și la Marea Egee și la Marea Mediterană. Această nouă perspectivă aduce schimbări radicale în politica externă a Turciei. În sensul că Europa este percepută ca fiind doar unul din componentele politicii externe a Turciei, chiar dacă important. Cu alte cuvinte, Europa și-a pierdut statutul de privilegiată pe care l-a avut odinioară în politica externă a Turciei.

O altă schimbare importantă în politica externă a Turciei care a avut loc pe durata guvernării AKP este că identitatea occidentală și-a pierdut „portanța” și importanța. Spre deosebire de perioada dinaintea guvernării AKP – atunci când, sub conducerea kemalistă, politica externă era puternic influențată de comunitatea statelor occidentale – odată cu preluarea puterii, AKP a abordat politica externa din perspectiva propriilor interese. Aceste aspecte au generat unele conflicte cu Europa. Când AKP considera că interesele legate de politicile sale externă, economică sau de securitate nu erau satisfăcute de UE sau NATO, era dispus să se îndrepte în altă parte. De exemplu, când AKP nu a reușit să intre în posesia unui sistem de apărare antiaeriană din partea partenerilor săi nord-atlantici, un sistem de apărare împotriva amenințărilor regionale venite dinspre Siria sau din altă parte, nu s-a ferit să achiziționeze sistemul rusesc de apărare antiaeriană, S-400. Această acțiune a generat indignare în rândurile aliaților săi occidentali.

În plus, pe durata guvernării AKP, Turcia a devenit un stat comercial, în care rolul economiei se regăsea și în politica externă. Creșterea economică a jucat un rol esențial în succesul pe care l-a înregistrat la alegeri, deoarece i-a facilitat extinderea electoratului pe plan intern. Creșterea importanței economiei în politica externă a sporit rolul unor organizații economice private și semi-private, precum Uniunea Camerelor și a Burselor de Mărfuri din Turcia (TOBB), Adunarea Exportatorilor Turci (TIM) și Asociația Industriașilor și Oamenilor de Afaceri Independenți (MUSAID), totodată modificând agenda politicii externe. Cel puțin acesta a fost parcursul până la momentul declanșării Primăverii arabe, în 2010.

Turcia a stabilit relații amicale cu aproape toți vecinii, conform devizei „zero probleme cu vecinii”, cel puțin până la momentul izbucnirii Primăverii arabe. În această perioadă Turcia a utilizat pârghii pentru asigurarea unui echilibru, în ceea ce privește politica sa externă: dialog, interdependență economică și negocieri. A devenit unul din cei mai căutați mediatori din zonă pentru soluționarea neînțelegerilor, precum și a conflictelor inter și intra-statale.

Și nu în ultimul rând, Turcia a devenit un jucător activ în politica externă globală. Nu s-a implicat exclusiv în problematici regionale, ci a activat în zone extra-regionale, precum Africa. Politica externă activă și ponderată a Turciei în anumite regiuni a fost esențială în obținerea unui loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, în perioada 2009-2010. La acel moment a obținut 151 de voturi din totalul celor acordate de cele 192 de state membre ale ONU.

În ultimii ani, Turcia a ajuns să aibă o colaborare strânsă cu Rusia. Va încheia Turcia un parteneriat strategic cu Rusia, în ciuda legăturilor pe care le are cu NATO și UE?

Turcia a construit un parteneriat apropiat cu Rusia, mai ales după lovitura de stat eșuată care a avut loc în această țară, în iulie 2016. Acest parteneriat strâns își are originile în vremea mandatului lui Mihail Gorbaciov, la mijlocul anilor ’80 când Turcia a încheiat un acord prin care achiziționa gaze naturale de la fostul său rival din perioada Războiului Rece. De atunci, relațiile au devenit pluridimensionale, incluzând domenii precum cel energetic, de apărare, pentru investiții, comerț și turism. Achiziționarea de către Turcia a sistemului rusesc de apărare antiaeriană S-400 a stârnit controverse cu privire la faptul că aceasta se îndepărtează de NATO și de UE și se apropie de Rusia. Într-adevăr, faptul că Turcia a achiziționat sistemul de apărare S-400 a reprezentat dovada că este capabilă să reziste Occidentului și s-a datorat în principal faptului că partenerii săi occidentali nu i-au furnizat un sistem de apărare antiaeriană similar, astfel încât să poată combate atacurile statelor din regiune.

În ciuda parteneriatului apropiat dintre Ankara și Moscova, este puțin probabil ca această cooperare să devină un parteneriat strategic veritabil din motive geostrategice, economice și politice. Din punct de vedere geostrategic, Turcia și Rusia nu se înțeleg cu privire la Siria, Caucaz, Asia Centrală, Marea Neagră și Cipru. Din punct de vedere economic, Rusia nu se compară cu UE, cel mai important partener economic al Turciei. În viitorul apropiat relațiile economice dintre Rusia și Turcia nu vor avea o evoluție considerabilă, având în vedere structura economiei rusești, care se bazează pe producția de energie, materii prime și armament. În plus, în ciuda parteneriatului apropiat pe care îl au, Rusia este și rivalul Turciei. Când relațiile cu Turcia se deteriorează, Turcia se simte amenințată de aceasta. La acest moment, relația dintre Turcia și Rusia se află pe o traiectorie sinuoasă. În cazul în care Turcia ar încheia un parteneriat strategic cu Rusia, această sinusoidală s-ar deforma în detrimentul Turciei. În plus, Turcia a ajuns să reducă treptat dependența de resursele energetice ale Rusiei datorită faptului că a descoperit rezerve de gaze naturale în Marea Neagră, a sporit importurile de GPL din alte țări, în special din Qatar, a crescut importurile reciproce de energie cu Azerbaidjan, utilizează din ce în ce mai mult resursele regenerabile pentru producția de energie și a demarat planul național de eficiență energetică.

Cum vor arăta relațiile dintre Uniunea Europeană și Turcia în următorii ani?

 Ulterior perioadei „anilor de glorie” dintre 1999 și 2005, relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană s-au înrăutățit treptat, iar după 2006 opt capitole din tratatul de aderare au fost eliminate, pe motiv că Turcia a refuzat să își deschidă aeroporturile și porturile Republicii Cipru. După 2016, relațiile dintre Bruxelles și Ankara s-au deteriorat complet, deoarece, din punctul de vedere al Ankarei, sprijinul acordat de Bruxelles și Washington guvernului turc după tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016 a fost „insuficient și întârziat”. Ankara chiar a bănuit că Occidentul, în special Statele Unite, s-ar fi aflat în spatele tentativei.

În 2008, UE a înghețat oficial tratativele de aderare a Turciei, după ce fuseseră sistate de facto, din cauza regresului democratic al țării. Cu toate acestea, la începutul acestui an, Turcia a încercat să reintre în grațiile Uniunii Europene și să repare stricăciunile produse. Însă, se pare că încercarea AKP de a fermeca UE și SUA este doar o mișcare tranzitorie și nu va produce schimbări semnificative în relația dintre Turcia și UE. Esența criticilor reciproce, inițiale, nu s-a schimbat prea mult. UE continuă să critice faptul că sistemul prezidențial turc este lipsit de control și dezechilibrat, există neajunsuri în ceea ce privește sistemul juridic, ca să nu mai vorbim despre libertatea de exprimare și cea a apresei. Pe de altă parte, problema surmenării procesului de aderare continuă din partea UE. Se pare că relațiile dintre Turcia și UE vor avea caracteristicile unui proces de natură comercială, în care părțile vor negocia pe chestiuni diverse, precum procesul de acordare a vizelor, problema refugiaților, actualizarea Uniunii Vamale etc. Progresul relaționării va depinde de cât de mult sunt dispuși la compromisuri în legătură cu aceste chestiuni.

Cum vor evolua relațiile dintre Turcia și SUA în următorii ani?

Relațiile turco-americane au decăzut după tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, în spatele căruia AKP bănuiește că s-a aflat Washington. Criza încrederii a continuat cu refuzul Statelor Unite de a-l extrăda pe Fethullah Gülen, cel care se presupune că este actorul din spatele tentativei de lovitură de stat. Aceste involuții au generat alte crize între cele două state, inclusiv faptul că SUA a suspendat emiterea vizelor cetățenilor turci, arestarea de către Turcia a pastorului american, Andrew Brunson și arestarea directorului general adjunct al băncii Halkbank, controlată de statul turc.

Relațiile dintre Turcia și SUA au intrat într-o nouă etapă odată cu alegerea lui Joe Biden în fotoliul prezidențial american. Acesta a ridicat în mod special problema drepturilor omului și democrației în Turcia. După ce președintele Biden a venit la putere, guvernul turc a încercat să își adapteze politica externă noii guvernări americane. La polul opus s-a aflat președintele Donald Trump care a dus o politică mai îngăduitoare față de Turcia, îndreptându-și atenția către problemele interne ale Americii și adoptând dictonul America First („America înainte de toate”). Joe Biden a declarat că Statele Unite se vor reorienta către politica globală din care s-au retras pe timpul lui Donald Trump. În plus, Biden a evidențiat faptul că va relua cooperarea transatlantică, trecută cu vederea pe durata mandatului lui Donald Trump. Toate aceste evoluții indică faptul că Turcia trebuie să își alinieze politicile regionale cu cele ale Statelor Unite și ale UE. În acest caz, nu va mai avea tendințe individualiste în ceea ce privește politica externă.

Ce părere aveți despre poziția Turciei cu privire la criza din estul Mării Mediterane?

În ultimii ani, Turcia a adoptat diplomația canonierelor în ceea ce privește drepturile sale și a turcilor ciprioți, asupra teritoriilor și resurselor de gaze din estul Mării Mediterane. Ulterior complotului privind lovitura de stat din iulie 2016, politica externă a Turciei a început să fie dominată de o mentalitate combativă, datorată impresiei că Turcia este asaltată de inamici interni și externi. Politica dură adoptată de Turcia cu privire la disputele din estul Mării Mediterane se bazează pe ideologia doctrinară Mavi Vatan („Patria Albastră”), care îi conferă Turciei o porțiune mai extinsă din Marea Egee și din estul Mării Mediterane, mai extinsă decât deține la momentul de față. Faptul că o amplă coaliție formată din mai multe state, inclusiv din estul Mării Mediterane, unele state arabe din Golf, Egipt, SUA și State Membre ale UE au înfruntat Turcia în estul Mării Mediterane a înverșunat și mai mult Turcia și i-a alimentat politica extremistă. Cu toate acestea, politica extremistă a Turciei și-a atins limitele și, în final, Turcia și-a schimbat politica agresivă din estul Mării Mediterane și a trecut la dialog cu adversarii.

Cum percepeți politica Turciei cu privire la Orientul Mijlociu?

Pe durata preluării puterii de către AKP, Orientul Mijlociu a ocupat un loc aparte în politica externă a Turciei, deoarece AKP pune un accent puternic pe trecutul otoman și pe moștenirea islamică. Faptul că elementele din conducerea AKP provin din mediul politic islamic, a făcut ca Orientul Mijlociu să joace un rol important în politica externă a Turciei. Un moment de cotitură al guvernului condus de AKP, care l-a determinat să se îndrepte către Orientul Mijlociu, a fost suspendarea de facto, în 2006, a negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. Criza euro a UE de după 2009 a determinat AKP și mai mult să închege legăturile cu Orientul Mijlociu, o alternativă de ordin economic. Cu toate acestea izbucnirea revoltelor arabe după 2010 a forțat Turcia să recurgă la o politică dură pentru a ține sub control amenințările – ascensiunea Partidului Uniunea Democratică/PYD, kurd, din nordul Siriei, care se află în strânsă legătură cu organizația separatistă Partidul Muncitorilor din Kurdistan/PKK, din Turcia. Drept rezultat, noul mediu geostrategic care a luat ființă după izbucnirea revoltelor arabe, a pus capăt politicii permisive a Turciei, printre care și cea aflată sub deviza „zero probleme cu vecinii”, eforturilor de mediere și soluționării problemei kurde prin mijloace pașnice. În plus, Turcia s-a angajat într-o competiție acerbă pentru influență în Orientul Mijlociu, cu Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Egipt. De asemenea, a mai și sprijinit diverse grupări afiliate Frăției Musulmane pe întreg teritoriul Orientului Mijlociu.