Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Israel: era schimbărilor, sau doar schimbare de lideri?
„Această (coaliţie) mi se pare ca o maşină cu patru roţi diferite, care merg, fiecare, într-o direcţie diferită. Singurul lucru asupra căruia suntem de acord este necesitatea de a scăpa de Netanyahu."
Mordechai Kedar

Motto:

Această (coaliţie) mi se pare ca o maşină cu patru roţi diferite, care merg, fiecare, într-o direcţie diferită. Singurul lucru asupra căruia suntem de acord este necesitatea de a scăpa de Netanyahu

                                                     Mordechai Kedar

                                                                     Fost ofiţer israelian de informaţii militare, om de cultură, lector la Universitatea Bar Illan

 

Cu puţin timp înainte de miezul nopţii dintre 2 şi 3 iunie a.c., politicianul israelian Yair Lapid, în calitate de lider al opoziţiei şi al formaţiunii politice „Yesh Atid” (Există un viitor) îl informa pe şeful statului, Reuven Rivlin, că s-a reuşit formarea unei coaliţii compusă din şapte partide israeliene şi o formaţiune arabo-islamistă a arabilor israelieni - o premieră absolută în istoria politică a Statului Israel, însoţită de o schemă propusă a repartizării portofoliilor ministeriale care să fie prezentată Knessetului pentru a primi votul de investitură. Coincidenţa a făcut ca, simultan, să expire mandatul legal al preşedintelui Reuven Rivlin, care preda ștafeta succesorului său, Isaac Herzog, al 11-lea preşedinte al Israelului, fost preşedinte al Agenţiei Evreieşti pentru Israel.

Evenimentul a trecut neobservat nu atât pentru că în Israel demnitatea prezidenţială are doar un caracter apolitic şi preponderent protocolar şi ceremonial, ci şi, mai ales, pentru faptul că atenţia şi interesul opiniei publice erau monopolizate de pertractările politice în curs pentru ieşirea din vidul guvernamental şi constituirea noului executiv al ţării.

O coaliţie multicoloră

Constituirea noii coaliţii de guvernare punea capăt unei crize politice de durată în care nici cele patru scrutinuri electorale anticipate, nici tulburările politice şi militare pe care Israelul le-a parcurs nu au adus o clarificare a situaţiei. La 5 mai, preşedintele Israelului l-a însărcinat pe  Yair Lapid, liderul formaţiunii de centru-dreapta Yesh Atid, cu formarea noului guvern, după ce Netanyahu eşuase anterior să propună un nou Cabinet. Termenul acordat lui Lapid a expirat în ziua de 3 iunie, când, înainte de miezul nopţii, Lapid l-a informat pe şeful statului că s-a reuşit constituirea unei coaliţii multicolore compusă din 8 formaţiuni din toate segmentele doctrinare ale plajei politice israeliene.

După poziţionarea în spaţiul eşichierului politic israelian, structura coaliţiei propusă pentru constituirea noului guvern israelian este următoarea:

  1. Partide de centru:
    1. Yesh Atid (Există un viitor), formaţiune de centru-dreapta fondată în 2012 şi condusă de Yair Lapid, care deţine 17 fotolii parlamentare în Knesset;
    2. HaAvoda (Munca sau Acțiunea), de orientare social-democrată, condusă de Merav Michaeli, cu 7 locuri în Parlament;
    3. Kahol Lavan (Albastru-Alb), alianţă politică centrist-liberală condusă de Benny Gantz, fost membru în conducerea rotativă a ultimului guvern Netanyahu, de pe poziţia de vice-premie şi ministru al apărării, cu 8 locuri în Parlament.
  2. Partide de dreapta:
    1. Yamina (La dreapta), alianţă pluripartită de extrema dreaptă, configurând „Noua Dreaptă” israeliană, condusă de Naftali Bennett, cu 7 locuri în Knesset;
    2. Tikva Hadasa (Noua speranţă), partid de centru-dreapta condus de Gideon Saar, cu 6 fotolii parlamentare;
    3. Israel Beitenu (Israel, casa noastră), partid naţionalist de orientare centru-dreapta, condus de Avigdor Lieberman, fostul aliat al lui Benjamin Netanyahu, cu 7 locuri în Knesset.
  3. Partide de stânga:
    1. Meretz (Vigoarea), din descendenţa fostului Partid al Muncii, cu orientare de stânga, social-democrată şi liberală, condus de Nitzan Horowitz. Are 6 fotolii parlamentare;
    2. Ra’am (Tunetul), acronimul ebraic pentru „Lista Arabă Comună”, formaţiune arabă şi islamistă a arabilor israelieni, care compun 21% din populaţia Israelului. Este condus de Mansour Abbas și are 4 locuri în Knesset. Afilierea acestei formaţiuni a permis însumarea minimului de 61 fotolii parlamentare necesare pentru validarea parlamentară a coaliţiei. Cu o conducere bicefală, funcţia de premier rotativ va reveni pentru 2 ani lui Naftali Bennett, urmat, în 2023, de Yair Lapid pentru aceeaşi durată.

          

              De la stânga la dreapta: Sus: Yair Lapid, Naftali Bennett, Gideon Saar, Avigdor Liberman. Jos: Nitzan Horowitz, Benny Gantz, Mansour Abbas, Merav Michaeli

Arabii israelieni - schimbare de optică sau soluţie de avarie?

Afilierea formaţiunii „Lista Arabă Unită”- o premieră absolută în istoria electorală modernă a Israelului - la coaliția celor şapte a fost primită cu suspiciune la nivelul minorităţii etnice a arabilor israelieni şi în mentalul colectiv palestinian.

În declaraţiile sale publice, liderul islamist Mansour Abbas şi-a argumentat decizia prin dorinţa de a face mai mult în beneficiul corpusului arab şi palestinian, dar şi prin promisiunile primite, potrivit cărora viitorul guvern va asigura arabilor palestinieni o susţinere financiară de cca. 31 miliarde dolari pentru dezvoltare şi îmbunătățirea condiţiilor de trai. Dar, în lipsa unor garanţii care să cauţioneze aceste promisiuni, discursul lui Abbas Mansour a fost receptat ca o repetare oportunistă a faimoasei „afaceri a secolului” lansată, festivist, de către fostul preşedinte american Donald Trump; iar descendenţa ideologică şi doctrinară a „Listei Arabe” din gândirea şi proiectele mişcării islamiste a Fraţilor Musulmani a făcut ca, la nivelul „străzii” arabe, coaliţia să primească etichetarea de „afacerea islamistă”, agrementată, dintr-o altă perspectivă, şi cu trimiteri la un „Abraham Palestinian” - cu referire la seria acordurilor de normalizare a relaţiilor dintre unele state arabe şi Israel puse sub patronajul patriarhului biblic şi implementate tot de administraţia Donald Trump.

Fără alăturarea la coaliţie a „Listei Arabe Unite”, cele şapte partide evreieşti ar fi cumulat un total de 58 de voturi, sub pragul minim de 61 de fotolii parlamentare necesare ratificării. Prin includerea formaţiunii arabo-islamiste, posesoare a 4 mandate parlamentare, minimul a fost depăşit la 62 portofolii, făcând posibilă legiferarea parlamentară. Departe de a fi o schimbare de optică israeliană faţă de dosarul palestinian, afilierea arabilor la viitorul guvern a fost privită, mai curând, drept un troc electoral îndoielnic şi înşelător faţă de aşteptările palestinienilor.

De la un guvern bicefal… la altul

Aşa cum a fost convenit în cursul negocierilor, un viitor executiv israelian va avea o conducere rotativă bianuală formată din tandemul Naftali Bennett - Yair Lapid, ceea ce înseamnă preluarea şi continuarea formulei de conducere a guvernului precedent, a cărui gestionare a fost exercitată, alternativ, de către Benjamin Netanyahu din partea Likud şi de Benny Ganz, liderul partidului de centru-dreapta Kahol Lavan, în poziţia de vice-premier şi ministru al apărării. Pentru comentatorii israelieni şi nu numai pentru aceştia, nu atât funcţionarea acestei structuri multicolore de guvernanţă poate să genereze disfuncţii în soliditatea şi prevalenţa consensului în cadrul executivului, ci mai ales măsura în care formaţiunile politice coalizate vor reuşi să-şi depăşească limitele şi încorsetările impuse prin însăşi identitatea ideologică şi doctrinară eterogenă, pentru a asigura omogenitatea, rezilienţa, consensul şi solidaritatea în interiorul coaliţiei şi al executivului. De modul în care se vor poziţiona noii lideri politici ai statului israelian va depinde într-o mare măsură reuşita sau eşecul prematur al abordării spinoaselor dosare pe plan intern, regional şi internaţional pe care „guvernul bicefal al schimbării” va trebui să le abordeze inevitabil.

Din această perspectivă este de presupus, cu o largă marjă de realism, că guvernul Bennett-Lapid îşi va rezerva cel puţin primul an de mandat fără a se implica, discursiv şi pragmatic, în lansarea unor iniţiative şi demersuri de anvergură, preferând mai degrabă să „lucreze” pentru clarificări interioare şi sincronizarea - într-un tot funcţional - judecăţilor şi diferenţelor de abordări care particularizează, chiar până la stări conflictuale, identitatea şi orgoliile partinice ale coaliţiei şi ale liderilor din fruntea acestora.

„Un guvern al schimbării”. Care schimbări?

Aşa cum era de aşteptat, noua alianţă a guvernanţei israeliene nu a fost ocolită de acuze şi critici venite dinspre diferite segmente ale opozanţilor de pe eşichierul politic intern. Liderii proeminenţi ai coaliţiei celor 7+1 au fost, în mod deosebit, ţinte ale unui susţinut tir de învinuiri şi avertismente, nu puţine dintre acestea fiind determinate de porniri umorale şi de viziuni apocaliptice. Mai întâi pentru că, prin însăşi structura sa „frauduloasă” şi „împotriva naturii”, coaliţia Bennet - Lapid & Co. ar reprezenta un act de subminare şi de diluţie a dreptei politice israeliene, „impurificată” prin aducerea la cârma statului a unor formaţiuni „neadecvate” - fie de stânga, fie reprezentanți „periculoși” ai curentelor naționaliste şi islamiste ale mediului arab-palestinian. În al doilea rând, pentru că puţinele abordări publice ale perspectivei aduc un semnal „alarmant” cât priveşte laxismul şi lipsa de fermitate a coaliţiei şi a guvernului în tratarea problemelor sacrosancte care sunt amenințările „existențiale” la adresa securității şi superiorităţii statului evreu în ambientul regional. În al treilea rând, pentru că nu preocuparea profundă şi serioasă pentru propăşirea societăţii israeliene ar fi fost elementul motrice al coalizării, ci dorinţa mercantilă şi orgolioasă pentru preluarea puterii şi înlăturarea cu orice preț a „domniei “și a „erei” Netanyahu, care s-a aflat la cârma guvernului vreme de 15 ani în total, devenind gerontocrat şi caduc.

Continuând paradigma conducerii bicefale şi rotative aplicată de cabinetul precedent prin persoanele lui Benjamin Netanyahu, din partea formaţiunii Likud şi Benny Gantz (Kahol-Lavan), viitoarea organigramă a executivului - care se auto-intitulează „Guvern al schimbării” - va fi condusă, până în 2023, de Naftali Bennett (Yamina), căruia îi va urma, pe poziţia de şef al guvernului, Yair Lapid (Yesh Atid).

Este, însă, discutabilă sustenabilitatea acuzaţiilor lansate de opozanţii coaliţiei şi de Benjamin Netanyahu însuşi, care impută viitorului cabinet pericolul de fragmentare şi şubrezire a dreptei politice israeliene. Din acest punct de vedere şi, cel puţin, prin prisma declaraţiilor făcute pentru media audiovizuală şi tipărită de către Naftali Bennett, departe de a sabota crezurile dreptei politice israeliene, viitorul premier al guvernului este nu numai un consecvent om politic de dreapta, ci un om poziţionat chiar mai la dreapta decât Netanyahu, un lider naţional cu ascendenţe religioase şi lider al „Noii Drepte” israeliene. Iată câteva argumente elocvente în acest sens, aşa cum Bennett însuşi le-a exprimat:

- Referindu-se la poziţionarea sa faţă de „ameninţările de securitate” reprezentate de activismul islamist prezent în Gaza şi în Libanul vecin de către Mişcarea Hamas, respectiv partidul politico-militar Hezbollah, politicianul afirma că „viitorul guvern nu va ezita nici o clipă să recurgă la operaţiuni militare decisive în Gaza şi Liban atunci când va fi necesar, chiar dacă, în consecinţă, coaliţia se va dizolva şi se va ajunge încă o dată la alegeri anticipate;

- Dacă, în ceea ce priveşte dosarul palestinian, Benjamin Netanyahu este un promotor şi susţinător al politicii de colonizare în teritoriile palestiniene - fiind, totodată, un opozant al formulei „celor două state” ca soluţie pentru acest contencios, Naftali Bennett se declară un partizan al reocupării israeliene totale în Cisiordania şi Gaza şi un adversar al însăşi ideii de existenţă a unui stat palestinian. Din acest punct de vedere, alternativa susţinută de viitorul premier desemnat este o reluare șlefuită a „afacerii secolului” elaborată şi promovată de Donald Trump şi Jared Kuchner - care, în viziunea lui Naftali Bennett, ar fi cea a unei „păci economie” constând nu în a oferi palestinienilor un stat independent, ci în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi dezvoltare a acestora. „Viziunea mea în această chestiune - mai spunea el - este aceea de a reduce cât mai mult conflictele printr-o mai bună calitate a vieţii, dezvoltarea afacerilor, a industriilor şi în acest spirit vom acţiona”;

- Liderul israelian se aşteaptă la presiuni din partea administraţiei Biden legate de dosarul palestinian, dar în relaţiile cu S.U.A. busola guvernului de coaliţie va fi dată de securitatea şi superioritatea Israelului - mai importante şi mai presus decât orice ar putea să spună comunitatea internaţională. „Relaţiile noastre cu America sunt şi vor rămâne un parteneriat strategic fundamental, chiar dacă Washingtonul va alege, de pildă, să revină la acordul nuclear cu Iranul”, mai preciza Neftali Bennett.

Deocamdată, „schimbarea” imediată la care societatea israeliană se poate aştepta o dată cu instalarea guvernului viitor constă nu în elemente de ruptură sau de prefaceri fundamentale, ci în ieşirea din criza politică şi socială, care să deschidă o cale vizibilă către normalitate şi căutarea păcii sociale şi regionale. „Acum 2.000 de ani - mai spunea același Naftali Bennett - aici a existat un stat evreu care s-a prăbuşit din pricina certurilor şi neînţelegerilor interne. Acest lucru nu se va mai întâmpla. Cel puţin nu atâta vreme cât eu sunt aici”.

 Faţa şi reversul, sau de la „era Netanyahu” la era incertitudinilor

Analizând multitudinea şi diversitatea reacţiilor stârnite de anunţarea noii formule de guvernare, precum şi la fel de multele identităţi politice, sociale ideologice ale surselor de la care provin aceste reacţii - fie în Israel, fie în mediile palestiniene, sau occidentale - se poate spune că, dincolo de încărcătura semantică şi simbolică a acestui moment, motivele de satisfacţie, optimism şi angajări pozitive sunt inferioare - din punct de vedere cantitativ şi al gradului de intensitate - argumentelor care pot justifica manifestările euforice de optimism şi credinţă în realismul promisiunilor de schimbare. Aceasta face posibilă şi afirmaţia că alianţa electorală-guvernamentală nu este apreciată cu convingere drept soluţia sustenabilă şi unanim acceptabilă pentru noianul de provocări şi sfidări existente, ci conduce la suspiciunea că în realitate este vorba mai degrabă de un armistiţiu cu durată şi finalităţi imprecise. Argumentul faptic al coalizării pentru înlăturarea „domniei lui Benjamin Netanyahu” este un atu care s-ar putea dovedi nefuncţional atât pentru societatea - care revendică schimbări în bine și nu vendete personalizate - cât și pentru Netanyahu însuşi, decis să lupte cu întregul său arsenal de pârghii şi proceduri pentru a-şi menţine supremaţia. De la acuzaţii de fraudă electorală la campania de atragere a parlamentarilor din Knesset pentru a respinge votul de investitură pentru propusul guvern şi alte acuze de „stângism” şi incoerenţă, paleta ofensivă a lui „Bibi” nu a precupețit niciun mijloc accesibil pentru a împiedica coagularea şi funcţionarea coaliţiei, chiar dacă Bennett, Yair Lapid şi palestinianul Abbas Mansur nu fac nici ei economie la instrumentele de care dispun pentru a contracara „învrăjbirile la ură” şi „discordie” pe care le promovează „regele Bibi”. Zilele dintre anunţul de constituire a coaliţiei şi şedinţa de investitură în Knesset au fost martore ale unor presiuni, controverse şi atacuri reciproce. Un vot pozitiv al parlamentarilor ar fi însemnat, pentru Netanyahu, o glisare a sa către poziţia de lider al opoziţiei dar şi perspectiva unui proces judiciar cu finalităţi-surprize pentru viitorul său politic, în vreme ce un vot negativ ar fi condus la eşecul coaliţiei şi la organizarea - pentru a cincea oară în decurs de doi ani - unor noi alegeri legislative.

Sursa: AFP

Tensiunile care grevează eşichierul politic israelian l-au determinat pe şeful Agenţiei de Securitate internă Shin Bet, Nadar Argaman, să ceară public protagoniştilor să înceteze acţiunile de ură, discordie şi atacuri reciproce, avertizând că acestea ar putea să degenereze într-o violenţă necontrolabilă şi chiar la atentate la viaţă.

Pe lângă mozaicul structural al „guvernului schimbării” (doctrine de extremă dreaptă, de centru-dreapta, ultranaţionaliste, de stânga), un alt „călcâi al lui Ahile” pentru funcţionarea alianţei Bennet-Lapid se regăsește în cooptarea în coaliţia de guvernare (pentru prima oară în istoria de 73 de ani a statului Israel) a palestinienilor israelieni, ale căror aşteptări sunt incompatibile cu vederile „Noii Drepte” asupra drepturilor şi revendicărilor naţionale palestiniene.

De cealaltă parte, discursul tot mai vocal al mişcării islamiste Hamas afirmă ostentativ ideea marţială potrivit căreia „viitorul război cu Israelul va schimba în profunzime paradigma conflictuală a Orientului Mijlociu şi a cauzei palestiniene”, în vreme ce facţiunile din Organizaţia de Eliberare a Palestinei, în frunte cu mişcarea Fatah, vorbesc la fel de insistent despre iminenţa şi necesitatea unei noi Intifada Palestiniană, trecând cu vederea că o asemenea revoltă ar putea să nu mai fie o reacţie exclusivă la politicile statului Israel, ci şi împotriva anchilozei de care suferă corpusul politic palestinian şi Autoritatea Naţională constituită în baza aranjamentelor de la Oslo, din 1993.

Vulnerabilităţile nu lipsesc şi nici nu sunt puţine, iar toate aceste contorsiuni au generat intense întrebări şi îndoieli cât priveşte durabilitatea în timp a coaliţiei şi a executivului.

Cu toate acestea, ar fi eronat să se aprecieze, ex abrupto, că noua guvernanţă s-a născut cu stigmatul şubrezeniei şi al incertitudinii cât priveşte rezilienţa şi eficacitatea noii paradigme de guvernare. La urma urmei şi scepticismul este o afecţiune firească în orice campanie electorală şi în orice parte a lumii unde democraţia funcţionează, fiind un puseu maladiv care poate fi depăşit prin terapii adecvate. Această afirmaţie este întru totul valabilă şi în cazul vieţii politice israeliene. Iar tratamentele se află, în primul rând, în conştiinţa indiscutabilă a tuturor actorilor că, mai presus de calcule şi orgolii, ei sunt chemaţi să apere şi să afirme perenitatea marilor valori iudaice şi sioniste aflate la temelia însăşi a existenţei şi continuităţii statului Israel. Vorbim, în al doilea rând, de faptul că, pe deasupra identităţilor doctrinare şi ideologice, de decizia declarată a acestor actori de a le pune în fruntea priorităţilor lor programatice depind securitatea internă şi ambientală a statului şi societăţii, care sunt două condiţii fundamentale pentru remanenţa şi evoluţia ascendentă a iudaismului şi a statului său. În al treilea rând, liderii partidelor coalizate şi, cu deosebire, Naftali Bennett, Yair Lapid, Gideon Saar şi palestinianul Mansour Abbas, sunt pe deplin conştienţi că un fiasco al acestui experiment va însemna, în condiţiile Israelului contemporan, eşecul lor politic răsunător ca lideri şi ca oameni politici. Nu în ultimul rând, contraofensiva pe care Benjamin Netanyahu o desfăşoară şi, cu certitudine, o va continua, ca virtual nou lider al opoziţiei parlamentare dar şi sub impulsul dat de perspectiva unui proces penal, ar putea să se transforme în reversul ei, devenind tocmai liantul care să susţină şi să încurajeze coeziunea, unitatea şi coerenţa coaliţiei.

Din acest punct de vedere, sunt promiţătoare cuvintele lui Naftali Benett: „Important este ca nimeni (din coaliţie, n.n.) să nu facă o prioritate din afirmarea şi impunerea propriei ideologii, ci să pună pe primul loc lupta pentru împlinirea a cât mai multora din visele şi speranţele noastre comune”.

… Şi zarurile au fost aruncate

După o săptămână tensionată, în care s-a desfăşurat o înverşunată campanie de ofensive şi contraofensive între taberele implicate în „procesul schimbării” versus continuitate, în seara zilei de 13 iunie, într-o şedință plenară desfăşurată într-o atmosferă de haos discursiv-oratoric, Knessetul a validat coaliţia guvernamentală a celor opt, cu scorul extrem de strâns de 60 de voturi pentru şi 59 împotrivă. În acelaşi climat şi în seara aceleiaşi zile, Parlamentul a primit jurământul nou-formatului guvern de coaliţie al statului Israel. „Era Netanyahu se încheia”.

Un prim mesaj conjunctural a venit din partea preşedintelui american Joe Biden: „În numele poporului american, îi felicit pe prim-ministrul Naftali Bennett, pe premierul alternativ şi ministru de Externe Yair Lapid şi pe toţi membrii noului Cabinet israelian. Aştept cu nerăbdare să colaborez cu prim-ministrul Bennett pentru a consolida toate aspectele relaţiei strânse şi durabile între cele două naţiuni. Administraţia mea este pe deplin angajată să colaboreze cu noul guvern pentru a promova securitatea, stabilitatea şi pacea israelienilor, palestinienilor şi oamenilor din întreaga regiune”.

Validarea noului guvern este un moment de răscruce şi de schimbare în viaţa politică israeliană: Israelul are un nou executiv, un nou preşedinte al statului, Isaak Herzog şi un nou președinte al Parlamentului, în persoana deputatului Yariv Levin (Likud).

Cromatica politică a noului cabinet de coaliţie se desfăşoară de la extrema dreaptă la extrema stângă. În componenţa acestuia se regăsesc, pe poziţii de conducere guvernamentală sau ocupanţi ai unor fotolii suverane, politicieni animaţi de ideologii diferite dar nu lipsiţi de experimentul actului guvernamental. Se disting, între aceştia:

  • Premierul Naftali Bennett, remarcat de jurnalişti ca un consecvent purtător al kippei ebraice utilizată de evreii ultra-ortodocşi;
  • Ministrul de Externe Yair Lapid, de centru-stânga, succesor la demnitatea de premier, după mandatul lui Naftali Bennett;
  • Ministrul Apărării, Benny Gantz, centrist, din partea formaţiunii „Abastru şi Alb”;
  • Ministrul Finanţelor, Avigdor Lieberman, de extrema dreaptă;
  • Ministrul Justiţiei, Gideon Sa’ar, lider al formaţiunii „Noua Speranţă”;
  • Mansour Abbas, din partea palestinienilor israelieni, nominalizat ca ministru-adjunct la cabinetul primului ministru.

Deocamdată, în viaţa politică israeliană s-a produs o schimbare de lideri.

Vor urma, oare, necesarele schimbări de mentalităţi şi de paradigme?