Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Alegerile prezidențiale din Siria: un război încă neîncheiat
La 26 mai a.c. în Siria au avut loc alegeri prezidențiale prin care Bashar Al-Assad a fost reales pentru un al patrulea mandat cu o durată de șapte ani.

Într-un an în care se împlinesc cinci decenii de guvernare a familiei Al-Assad și pentru a doua oară în zece ani de război civil, la 26 mai a.c. în Siria au avut loc alegeri prezidențiale a căror miză a avut o dublă finalitate: remanența în fotoliul prezidențial a doctorului Bashar Al-Assad pentru un al patrulea mandat cu o durată de șapte ani, dar și – mai presus de identitatea ra’isului sirian - viitorul imediat, securizat și sigur al Siriei și al poporului său astenizat și traumatizat de „deceniul negru” al războiului generat în vâltoarea „Primăverii arabe”.

Dacă la precedentul scrutin prezidențial (din 2014) Bashar Al-Assad și-a adjudecat 88,7% din sufragiile electoratului, alegerile de la 26 mai au fost câștigate tot de Bashar Al-Assad, într-un procent de 95,%1 din voturile valide, cu o prezență la urne de 76,6%.

Ca și la episoadele electorale anterioare, acesta a avut și doi contra-candidați „de scenografie”, în persoana lui Abdullah Sallum Abdullah, din partea unei formațiuni de opoziție – Partidul Unionist Socialist, tolerat de regim și cotat cu 1.5% % din voturi și Mahmud Marei, din partea unei formațiuni la fel de obscure – Uniunea Arabă Socialistă și Democratică, cu 3,3% din sufragiile exprimate.

Menționarea indicatorilor procentuali ai dinamicii ultimului scrutin trebuie să ia în considerație că procesul electoral a fost organizat doar în circa două treimi din teritoriul național aflat sub controlul regimului din Damasc, în diaspora siriană, inclusiv cetățenii sirieni aflați cu statut de refugiați în țările arabe vecine, astfel încât la vot nu au luat parte cetățenii din districtele și enclavele teritoriale controlate de opoziție în sudul, nord-vestul și zona kurdă a teritoriului național.

Președintele Bashar Al-Assad (sursa: VAHID SALEMI, AP)

O caracterizare sintetică a alegerilor de la 26 mai ar trebui să pornească de la o întrebare care îi frământă pe sirienii anonimi într-un grad acutizat, cu mult mai mult decât retorica zgomotoasă și plurimorfă care a precedat, a însoțit derularea evenimentului și a continuat cu aceeași acribie și în zilele de după încheierea urnelor și numărarea voturilor: a adus acest scrutin, sau și-a propus să aducă elemente pragmatice de noutate cât privește îndeplinirea speranței de mai bine, din care electoratul sirian și-a făcut motiv de a merge la urne și din care însuși liderul-candidat Bashar Al-Assad și-a făcut slogan al retoricii sale electorale: „Către speranță, prin muncă”?

Întrebarea are o acuitate cu atât mai presantă cu cât intrarea lui Bashar Al-Assad în cel de-al patrulea mandat la palatul republican de pe Muntele Qassiyun s-a consumat într-o țară și într-o societate aflate, încă, la reanimare după traumatismele celor zece ani de război. Doar câteva simptome sunt suficiente pentru confirmarea unei asemenea stări: peste 80% din populație trăiește sub pragul paupertății; moneda națională (lira siriană) – a cărei paritate înainte de război era de 50 lire/dolar - s-a prăbușit, în prezent, la raportul 3.000 lire pentru un dolar; prețul războiului este estimat la peste 1.200 miliarde dolari, în vreme ce procesul de reconstrucție prioritară post-conflict este evaluat la cel puțin 400 miliarde dolari.

Despre viitor și despre renașterea țării președintele-candidat nu a vorbit nici în grăbita campanie electorală, nici post-factum, preferând un discurs hiperbolizant în care „alegerile și rezultatele lor sunt o dovadă irefutabilă de patriotism, de spirit revoluționar și de coeziune a poporului sirian”. O retorică din care vocile critice au desprins ideea că, în organizarea și gestionarea scrutinului, nu speranța a fost factorul motrice, ci, mai degrabă, dorința de a dovedi că, împotriva tuturor „conspirațiilor” regimul există, este puternic și are înainte o evoluție durabilă. Ceea ce susține cu ușurință presupoziția că regimul nu este pregătit sau nu are potențialul și voința politică de a elabora și implementa cu celeritate măsuri fundamentale pentru externarea statului și societății din salonul terapiei de avarie în care acestea se află.

Un al doilea reper analitic în descrierea recentului episod electoral și a consecințelor sale posibile este dat de retorica comunității occidentale care și-a unit, ante-factum, glasurile într-un foarte vocal și polifonic cor al sentințelor declamate după un libret în care demonizările, negările și respingerile au oferit firul roșu al temei: alegerile siriene, spuneau coriștii, între care s-au remarcat șefii diplomațiilor din SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și, la Bosfor, făcătorul de pace  Recep Tayyip Erdoğan, nu vor fi „nici libere, nici juste”, fiind, adică, un „scrutin ilegal”, „mascaradă”, „farsă”, „simulacru”, „impostură” etc. Față cu un asemenea „cataclism”, corul și-a încheiat partitura printr-un apoteotic apel adresat întregii comunității a planetei de a respinge, înainte de a se fi produs, alegerile prezidențiale din Siria.

De partea cealaltă, s-au ridicat alte voci în același ton de tragedie antică. Din partea Federației Ruse, grizonatul diplomat Vasili Nebezia, ambasadorul Moscovei la ONU, declara, în sotto voce, „că este întristător că anumite țări resping ideea însăși a alegerilor, pe care le-au declarat nelegitime înainte de a avea loc. Este o ingerință inacceptabilă în treburile interne ale Siriei”. Într-un comunicat al Ministerului său de Externe, Federația Rusă a salutat „victoria convingătoare” a lui Bashar Al-Assad, criticând, totodată, „presiunile politice grosolane ale Occidentului asupra Damascului, care sunt tot atâtea tentative de ingerință în problemele interne ale  Siriei”. Rezultatul alegerilor de la 26 mai a fost salutat și la Beijing, unde purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe a declarat că „China susține cu fermitate Siria în apărarea suveranității, independenței și integrității sale teritoriale”.

Ce se poate înțelege din acest îndârjit turnir declarativ între comunitatea vestică și aliații efectivi ai Siriei sau aspiranți la acest statut în relațiile cu această țară? Ceea ce se poate spune, la o primă lectură, este faptul că starea de lucruri nu este de bun augur pentru sirieni. Pe de o parte, Moscova a câștigat, fără îndoială, bătălia militară în războiul civil, dar nu a reușit să-și afirme și să-și certifice și câștigurile în segmentul politic. De cealaltă parte, Occidentul frustrat de eșecul „operațiunii Siria” și al tacticii de a miza, vreme îndelungată, pe o iluzorie intenție a lui Vladimir Putin de a întoarce spatele lui Bashar Al-Assad, nu vrea să audă de președintele sirian și cu atât mai puțin de o implicare în reconstrucția siriană. Fără o operație cezariană – puțin probabilă în următorii șapte ani, Siria va rămâne aceeași tablă de șah pe care se va desfășura „competiția pentru această țară”. 

Vorbind de misiunea pe care Bashar Al-Assad și-a asumat-o în numele „speranței prin muncă” și de provocările pe care aceasta le presupune, se poate spune că nu sunt puține examenele fundamentale pe care noul mandat prezidențial va trebui să le treacă începând chiar din momentul în care  rezultatele scrutinului din 26 mai au fost anunțate:

  • Vindecarea prin tratament neîntârziat a stării economice, sociale, instituționale reformatoare, prin distanțarea de osificata paradigmă de guvernanță cunoscută de sirieni în ultima jumătate de secol. În condițiile în care Occidentul rămâne refractar la o eventuală implicare în reconstrucția Siriei atâta vreme cât aceasta va fi condusă de Bashar Al-Assad, este previzibil ca regimul de la Damasc să se orienteze mai dinamic către monarhiile arabe din Golf și reconstrucția relațiilor cu Liga Arabă. Arabia Saudită a transmis, deja, semnale pozitive cât privește un dezgheț în raporturile sale cu „frații” sirieni, în vreme ce Emiratele Arabe Unite și-au redeschis ambasada la Damasc și alte capitale arabe manifestă interes în această direcție. La finele lunii mai, Siria a fost aleasă ca membru în Consiliul Executiv al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), ca reprezentant pentru regiunea Orientului Mijlociu, ceea ce contribuie la facilitarea restabilirii „pas cu pas” a punților de dialog la nivel regional și extra-regional.
  • Înțelegerea adevărului istoric potrivit căruia alianțele cu susținători străini nu sunt nici gratuite, nici eterne. O altă abordare inclusivă și modernă a noțiunilor de izolare și marginalizare în concertul națiunilor lumii va deschide calea către adevărata esență a multilateralismului și a revenirii Siriei în concertul națiunilor lumii.
  • De circa un an și jumătate, „problema siriană” nu a mai beneficiat, practic, de nici un pas și demers semnificativ în direcția soluționării definitive și remanente a conflictului. Liniile de demarcație a prezenței și influenței străine au încetat a mai delimita așa-zisele „zone de de-escaladare”, devenind, de facto, frontiere care segmentează teritoriul național într-un mozaic de „mini-state” – un soi de feude identificate după factorul care le controlează: „Siria utilă” deținută de regim; teritoriile „Rojava” ale etniei siriene kurde, în nord-est; „raiaua” turcească în nord-est și pe frontiera nordică; „Siriastan-ul” iranian; prezența rusească în zona litoralului mediteraneean și a capitalei Damasc; enclavele controlate, la Idleb și în guvernoratele sudice Deraa, de rămășițele opoziției sau de rămășițele jihadismului islamist (Daesh, Al-Qaida); amplasamentele americane de la Tanaf, la frontiera cu Iordania și alte formațiuni volatile de mici dimensiuni și create pe criterii locale, districtuale, comunale, de cartier și mai mult sau mai puțin declarate ca formațiuni de opoziție.

În aceste condiții, declarațiile președintelui sirian privitoare la „independența, suveranitatea și integritatea teritorială” nu se vor legitima decât în inevitabilul moment al adevărului în care Siria va trebui să spună un „Nu” decisiv prezenței militare și politice străine pe teritoriul său.

Poate că primul dialog direct pe care președinții Joe Biden și Vladimir Putin îl vor avea la 16 iunie va fi un prim pas către rațiune și consens între cele două superputeri, de care și acum și în perspectivă depind, în mod decisiv, viitorul Siriei și securitatea și pacea Orientului Mijlociu.