Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Liban: dacă dragoste nu este, nimic nu este
După devastatoarea deflagrație din 4 august 2020, care a distrus portul Beirut și o jumătate din metropola libaneză și după schimbarea a doi premieri cu câte un mandat efemer, la finele lunii octombrie 2020 demisionarul prim-ministru sunnit Saad Hariri a primit din partea președintelui Michel Aoun o nouă nominalizare - a cincea - pentru a prelua timona executivului.

Lamia FOUAD

07/04/2021 Regiune: Orientul Mijlociu Tema: Teme diverse

(Sursa: nicematin.com)

Dacă ar fi să se întocmească, fie și cu întârziere, un bilanț al ipostazelor în care Libanul se zbate de peste trei ani, fără perspectiva unei ieșiri din impas, ar trebui să constatăm, mai întâi, că pentru anul 2020 și prima jumătate a anului 2021 realitățile impun observația - deloc confortabilă - că această zbuciumată porțiune de timp poate fi numită, fără rezerve, drept vremea naufragiului țării - pornită, așa cum constata însuși președintele Michel Aoun, „pe panta lunecării către infern”, lunecare pe care nici libanezii, în primul rând și nici fabricanții străini de recomandări nu au fost în stare, sau nu au vrut, s-o oprească.

În „Libanul tuturor libanezilor”, toată suflarea simte și acceptă la unison că această țară se află într-o situație disperată. Atunci, însă, când tocmai această stare impune demersul pentru a se identifica elementele cauzale și pârghiile pentru corectarea acestora, unanimitatea virează către o discordie națională în care se angajează nu numai clasa politică, ci și, cu aceeași acribie, intelectualitatea, mass-media și activiștii tuturor curentelor și categoriilor profesionale fără deosebire și care, departe de a fi un semn de reală democrație, nu face decât să adâncească și mai mult profunzimea marasmului. Iar timpul consacrat „dialogului național” despre guvernare, despre schimbarea miniștrilor și a prim-miniștrilor și despre forma și programele guvernamentale depășește cu mult timpul consacrat actului însuși de guvernare.

După devastatoarea deflagrație de la 4 august 2020, care a distrus portul Beirut și o jumătate din metropola libaneză și după schimbarea a doi premieri cu câte un mandat efemer, la finele lunii octombrie demisionarul prim-ministru sunnit Saad Hariri a primit din partea președintelui Michel Aoun o nouă nominalizare - a cincea - pentru a prelua timona executivului. Ofertă acceptată cu greu și prefațată de condiționări categorice exprimate de cei doi oameni politici: șeful statului solicita imperativ ca în viitorul cabinet să fie inclusă, în favoarea partidului său (Patrioții Liberali) și a aliatului Hassan Nasrallah, lider al „statului în stat” care este formația politico-militară Hezbollah, a obsedantei, păguboasei și non-constituționalei „Treime de blocare” - o invenție specific libaneză care permite oricând retragerea unilaterală a 3 miniștri atunci când formațiunile interesate vor remanierea sau căderea guvernului,  sub învinuirea numită „abuz de majoritate”. Fără a se ține seama că o asemenea „treime” constituie ea însăși ceea ce ar putea fi considerat un „abuz de minoritate” la fel de anti-constituțională. Condiția formulată de Saad Hariri a fost aceea ca Gebran Bassil, ginerele președintelui, ministru de externe și conducător executiv al formațiunii Patrioților Liberi întemeiată de Michel Aoun, să nu mai fie cooptat în viitorul guvern. Acuza: ginerele prezidențial era, potrivit premierului desemnat, principalul vinovat - prin gafele sale politice - de toate relele abătute asupra Libanului și a libanezilor. Silit de presiunea timpului, generalul Aoun a acceptat, cu scrâșnete, nu înainte de a da lui Saad Hariri un avertisment străveziu: „Împreună cu Gebran ai venit la guvern, împreună cu Gebran vei pleca”. Atenționare corectată cu promptitudine: „Excelență, la guvern am venit împreună cu dumneavoastră și, ca atare, se cade să plecăm împreună” (din viața politică, n.n.). Încă o punte de comunicare era ruptă. Dragostea de până atunci s-a transformat în ură, de-a dreptul. De la nominalizarea lui Hariri, în octombrie 2020 și până la finele lunii martie 2021, cei doi bărbați au avut nu mai puțin de 18 întâlniri pentru discuții pe marginea tematicii arzătoare: împărțirea fotoliilor ministeriale. Fără a se ajunge nici la consens, nici la formarea guvernului libanez.

Cei… șase magnifici

Într-un Liban multiconfesional și cu un sistem de guvernare structurat după schema și interesele confesionale, generatoare la rândul lor de alianțe clientelare, de clan și de acapararea deciziilor politice naționale majore, este inevitabil ca sfera politică să poarte profunda amprentă a unei asemenea structurări sectare și opuse unele altora, prin însăși natura lor divergentă. Născut din fermentul unei istorii tensionate, cultul liderului este suprasolicitat până la sacralizare, astfel încât, vorbindu-se de un partid politic oarecare și de liderul său, acesta este receptat și evaluat nu în primul rând după valoarea programelor sale dedicate Libanului și libanezilor, ci după identitatea confesională și etnică de simbol și reprezentant comunitar, al șiiților, sunniților, catolicilor maroniți, ortodocșilor, druzilor, armenilor catolici sau ortodocși și așa mai departe.

Personajele despre care discutăm în aceste rânduri nu au nici o relație de descendență cu cei șapte magnifici din celebrul western american al anilor ‘60. Magnificența lor derivă doar din aceea că, în Libanul de astăzi, ei sunt cei mai vizibili piloni în mâinile cărora se află puterea și pârghiile de care depinde viitorul acestei țări. Mai ales după consumarea războiului civil libanez, „cei șase” sunt deținătorii deciziilor văzute și nevăzute ale politicii libaneze și scutul de apărare a comunității identitare de care aparțin dar și a propriilor interese, prestigiu și beneficii de cele mai multe ori aflate pe poziții conflictuale și concurențiale. Cunoașterea, fie și succintă, a portretelor și profilurilor lor facilitează un plus de înțelegere a odiseei complicate prin  care trec țara și oamenii de la cedri.

Președintele Michel Aoun

În vârstă de 86 de ani, de confesiune creștin maronită, fost comandant al armatei între 1984-1988 și prim-ministru în 1988 (prin încălcarea Constituției, care prevede că șefia executivului revine unui musulman sunnit), aliat mai vechi (în 2006) cu formațiunea șiită Hezbollah împotriva prezenței siriene în Liban, autoexilat în Franța, de unde, revenit în țară, s-a dedicat politicii, fiind întemeietor al Partidului Patrioților Liberi, cu o ideologie ostilă vecinilor sirieni. Președinte al statului libanez din 2016. Vorbind de persoana publică a șefului statului, narativul popular libanez se referă, în mod comun, la „tandemul aounist” pe care Michel Aoun îl constituie împreună cu ginerele său, Gebran Bassil, deținător al unui mandat de șef al diplomației libaneze, lider de facto al Partidului Patrioților Liberi și aflat într-un mocnit și perpetuu conflict cu Saad Hariri - pe care, în lipsa unor alternative, îl acceptă totuși ca unic politician reprezentativ al sunnismului musulman libanez. Contradicțiile dintre cei trei protagoniști constituie unul din impedimentele majore în calea unui consens pentru constituirea guvernului libanez. La aceasta se adaugă reticențele celorlalte formațiuni politice aspirante la fotoliile guvernamentale, care apreciază că în condițiile adversității Aoun-Hariri un guvern sub conducerea lui Saad Hariri nu va fi unul eficient atâta vreme cât la palatul prezidențial Baabda se află ex-generalul președinte, secondat de incomodul său ginere-politician.

Premierul Saad Hariri

În vârstă de 51 de ani, de confesiune musulmană sunnită, fiu al fostului om politic și prim-ministru Rafik Al-Hariri, care a fost asasinat la 14 februarie 2005. A deținut de mai multe ori președinția guvernului, animat de voința de a se impune pe eșichierul politic intern ca un pol al politicii libaneze și un deținător, în acest cadru, al monopolului asupra leadership-ului sunnit libanez. Fără a fi perceput ca un reformator, așa cum se autocaracterizează, Saad Hariri, nominalizat încă o dată ca premier în luna octombrie 2020, încearcă de peste cinci luni să formeze un executiv compus din tehnocrați și fără nici un avantaj separat pentru forțele politice interne, idee care nu este agreată de președintele Michel Aoun, apărător al tradițiilor, inclusiv al menținerii celebrei „treimi de blocaj” și a dreptului partidelor candidate la guvernare de a-și alege fotoliile ministeriale, precum și al ideii de instituire a unui cabinet “tehnocrato-politic”. O viziune care, practic, a subminat comunicarea între președinte și premier, provocând o nouă și îndelungată criză guvernamentală.

Nabih Berri, președintele Parlamentului

În vârstă de 83 de ani, musulman șiit, fondator și secretar general al mișcării politico-militare șiite „Amal” (Speranța), unul dintre cei mai longevivi oameni politici libanezi. Ministru în mai multe cabinete de la Beirut și, din 1992, președinte al Parlamentului libanez. Un susținător constant al dialogului confesional, dar și al paradigmei privitoare la împărțirea puterii între comunitățile creștine și musulmane din țară. Deși mai puțin comentată, platforma politică a lui Nabih Berri în momentul de față este construită pe două coordonate fundamentale. Prima constă în menținerea pentru sine și pentru formația sa a dreptului de veto față de orice reforme viitoare care ar putea să afecteze principiul de distribuire a puterii între partidele politice și să prejudicieze comunitatea șiită ca urmare a alianțelor Mișcării “Amal” cu Hezbollah, pe de o parte, și cu comunitatea libaneză a druzilor, pe de altă parte. În al doilea rând, este vorba de străduințele susținute ale lui Nabih Beri de a șubrezi cât mai mult cu putință perechea Michel Aoun - Gebran Bassil care, la rândul lor, nu obosesc în a-l submina și a-i împiedica continuitatea la conducerea Parlamentului, în perspectiva alegerilor legislative din anul 2022.

Hassan Nasrallah, secretarul general al mișcării Hezbollah

Între politicienii libanezi din primul eșalon, liderul formațiunii șiite pro-iraniene „Partidul lui Dumnezeu” (Hezbollah), Hassan Nasrallah este considerat a fi dacă nu cel mai puternic, atunci, cu siguranță cel mai ofensiv, influent și, în același timp, actorul libanez cel mai dependent de relațiile pluriforme cu o putere străină, respectiv Iranul revoluționar musulman.

În contextul crizei de guvernare prin care trece Libanul, politicianul și liderul șiit se poziționează în ipostaza de gardian al statu-quo-ului și al paradigmelor politice existente, cu preocuparea prioritară de a face tot ce este cu putință pentru a descuraja și bara orice abordări, inițiative și ingerințe străine - fie ele franceze, americane sau arabe, sau care ar determina o reformare a actualului sistem de guvernanță de natură să șubrezească în vreun fel „statul în stat” care este Hezbollahul sau configurația alianțelor sale politice pe eșichierul intern. Aceasta explică și rațiunea pentru care această formațiune insistă în favoarea unui guvern fie eminamente politic, fie tehnocrato-politic. Dar nici chiar în această alternativă, Hassan Nasrallah nu este interesat în a grăbi timpul în ceea ce privește constituirea unui nou cabinet, preferând să aștepte un deznodământ al actualelor tensiuni între Iran și noua administrație de la Washington, în speranța că acest contencios va favoriza o clarificare și o consolidare a poziției Hezbollahului în jocul politic intern libanez. Dar, o asemenea perspectivă - a pertractărilor americano-iraniene - poate să dureze luni sau ani, timp în care Hezbollahul însuși ar putea să fie afectat de imprevizibilul evoluțiilor interne, regionale și extra-regionale. Din acest punct de vedere, logica lucrurilor ar impune liderului șiit să exercite presiuni mai susținute asupra aliaților din „tabăra Michel Aoun” pentru a determina din partea acesteia mai multă maleabilitate în soluționarea vidului guvernamental actual. Ceea ce Nasrallah nu face. Și nu o face din pudoare sau exces de respect pentru aliații din tranșeele președintelui, ci din teama că aceasta ar putea să îl priveze de umbrela asigurată în prezent de comunitatea creștină căreia îi aparține șeful statului libanez.

În atare conjuncturi, este de presupus că Hassan Nasrallah va opta, vremelnic, pentru o poziție de „stand-by“.

Walid Jumblatt

În vârstă de 71 de ani, secretar general al Partidului Socialist Progresist, întemeiat de tatăl său, Kamal Jumblatt (asasinat în 1977), Walid Jumblat este aparținător al comunității etno-reigioase druze, descendent din clanul Jumblatt. Acesta, împreună cu clanul Arslan reprezintă cele două principale familii druze care, secole de-a rândul, s-au războit cu vorba și cu armele pentru acapararea conducerii asupra comunității druzilor libanezi. Dacă familia Jumblatt i-a dat vieții politice naționale pe  Kamal și pe Walid Jumblatt, din cealaltă famile rivală s-au ridicat politicieni, demnitari și militanți, între care, în contemporaneitate, Talal Arslan, fondator al Partidului Democrat Libanez, aristocrat dar și ministru în cel puțin șase guverne ale Libanului. De la venirea lui Michel Aoun la palatul prezidențial Baabda, conflictele și concurența la supremaţie între Jumblat, Arslan și formațiunile lor politice au devenit o monedă de schimb si pârghie de manevre politice în care relațiile președintelui cu Walid Jublatt au fost, mai degrabă, succesiuni de dragoste conjuncturală și ură. De la preluarea mandatului prezidențial, Micel Aoun nu a încetat tentativele de a plasa Partidul Democrat Libanez al lui Talal Arslan sub cupolele legislativului și ale executivului, această mișcare fiind concepută ca un cec în alb pentru susținerea președintelui de către comunitatea druză. Mișcare care, însă, nu a dus la finalitatea scontată, imprevizibilul și schimbătorul Walid Jumblatt dejucând-o de fiecare dată, inclusiv prin apropierea de curentul „Viitorul” al lui Saad Hariri și obținerea unei promisiuni de rezervare a unui fotoliu ministerial pentru druzi. Pentru scenografia crizei libaneze interne, asemenea aranjamente sunt un lucru comun dar semnificativ cât privește preocuparea clasei politice pentru „Libanul tuturor libanezilor”.

Samir Geagea

Liderul puternicelor „Forțe Libaneze” creștin-maronite, prelungire a aripii militare a Falangelor lui Pierre Gemayel (Al-Kataeb, Falangele Libaneze) deține un atu prețios cu care poate schimba radical ordinea lucrurilor în politica libaneză internă și anume acceptarea ofertelor de a intra în componența executivului de la Beirut. O asemenea decizie ar însemna reducerea simțitoare a influenței și ponderii de care dispune tabăra președintelui Michel Aoun ca unic pilon de reprezentare a creștinilor în structurile de guvernanță legislativă și executivă. Iar aceasta, la rândul său, va produce reașezări și recalibrări ale sistemul de alianțe și amiciții cu aliații sau partenerii pe care se sprijină autoritatea și reziliența „taberei Aoun” în politica libaneză. Dar, odată cu declanșarea mișcărilor protestatare și revendicative, Samir Geagea a optat pentru postura de opozant, poziție care îi permite să fie exonerat de criticile sociale adresate sistemului căruia, în spațiul public, i se cere plecarea in integrum de la putere. Geagea refuză, însă, să renunțe la cealaltă calitate pe care o are, anume cea de parlamentar. Pe de o parte, aceasta îi conferă imunitate și, pe de altă parte îi permite, ca opozant și ca deputat, să rămână pe margine eșichierului și să se afle, în același timp, în mijlocul evenimentelor și în laboratorul deciziilor fundamentale. Aflat în discordie cu premierul Hariri și în pană de comunicare cu druzul Walid Jumblat, Geagea mizează pe pârghiile calității sale de parlamentar. Un calcul care suferă de lacune, căci în situația în care Libanul va intra - așa cum s-a mai întâmplat - într-o criză parlamentară de lungă durată, Forțele Libaneze vor fi amenințate cu lunecarea pe treptele inferioare ale dinamicii politice, sau chiar cu trecerea în anonimat.

Odată cu escaladarea nemulțumirilor protestatare și acutizarea criticilor sociale la adresa sistemului osificat de guvernare, în palierul politic, propagandistic și de influență Libanul cunoaște o escaladare a unui discurs care, departe de a aborda problemele fundamentale ce erodează corpusul libanez, este folosit de actorii de pe eșichier pentru o campanie deliberată și meticulos gândită de influențare a opiniei publice în sensul unei devieri a atenției către periferie, către chestiunile secundare și, desigur, către vina „celorlalți” pentru involuția pe care o cunoaște această țară. Acestui context i se subsumează și mocnita dar acerba dispută dintre președintele creștin Michel Aoun și premierul sunnit Saad Hariri, discordie care nu este doar episodică, ci o mai veche expresie a procesului de relaționare între creștinii și musulmanii sunniți libanezi. Alianțele conjuncturale între forțele politice și liderii lor și între acestea, pe de o parte, și șiiții preaputernicului lider al Hezbollahului se înscriu și acestea în lanțul necontenitelor tentative de excludere și anihilare reciprocă desfășurate în interiorul așa-numitei „elite politice”, chiar cu ignorarea apelurilor lansate dinspre capitalele externe - occidentale, îndeosebi - pentru concordie și renunțare la conflictele de orgolii și interese înguste, în favoarea unor măsuri severe și neîntârziate vizând împiedicarea „prăbușirii Libanului în Infern”.

Dintr-o declarație de presă a președintelui Michel Aoun preluată, la 30 martie, de postul qatarez de televiziune Al-Jazeera, după ce voci oficiale ale Uniunii Europene au cerut, imperativ, „depășirea disputelor personale” ale politicienilor libanezi și acțiunea comună pentru formarea unui guvern în interesul Libanului. Răspunzând unor întrebări pe tema relațiilor cu premierul desemnat Saad Hariri, Michel Aoun aprecia că: „Hariri s-a trezit din somnolență dar nu și din obsesia de a forma un guvern fără a ține seama de tradițiile libaneze în ceea ce privește constituirea guvernelor. Hariri este un ciudat, îl cunosc prea bine așa cum l-am cunoscut și pe tatăl lui. L-am ținut la pieptul meu, l-am îmbrățișat, pentru ca acum să-mi ceară plecarea din funcție…”

Simple vorbe între „magnifici”?

Post-Scriptum: Politica „biciușca și morcovul”

Obosit, poate, de atâtea rateuri ale insistențelor sale pentru reformă și concordie în Liban și dezamăgit de tactica tratamentelor cu „vorba bună” în comunicarea cu inflexibila clasă politică libaneză, la începutul lunii aprilie Son Excellence le Président Emmanuel Macron de France a decis o schimbare de atitudine, inspirată din înțelepciunea fellailor și micilor negustori libanezi care, pentru a ispiti și a îndemna asinul îndărătnic înhămat la cotiuga cu zarzavaturi recurg la tehnica numită Al-'Asa wa Al-Jazara, traductibilă prin „biciușca și morcovul”. Sus-zisa legumă este legată la capătul unei vergi contondente și lăsată să se legene liber în fața asinului care, flămând, ar trebui să încerce a prinde obiectul ispitei și să deplaseze, în felul acesta, atelajul cu marfă. În situația în care dobitocul este sătul, sau anorexic sau prea nărăvaș și refuză delicatesa stăpânului, va intra în funcțiune toiagul sau biciușca și deplasarea se va desfășura fără alte impedimente.

În varianta macroniană, propusă spre adoptare și aplicare solidară de întreaga comunitate europeană unită, morcovul a fost înlocuit cu perspectiva unei ispititoare asistențe financiare pentru ieșirea Libanului din marasm, în vreme ce biciușca ar avea forma unor severe penalități și sancțiuni aplicate, individual sau colectiv, celor vinovați de împotmolirea vehiculului numit „Libanul tuturor libanezilor”. Potrivit celor mai recente semnale de la Quai d’Orsay, Emmanuel Macron a solicitat Uniunii Europene „identificarea rapidă a pârghiilor necesare pentru înăsprirea presiunilor asupra tuturor oficialilor libanezi vinovați de blocajul în care se află țara” (ministrul externelor Jean-Yves Le Drian dixit).

Numai că, în spiritul democrației de la Bruxelles, întrebările și îndoielile n-au întârziat să apară. Mai întâi pentru că rețeta propusă de dl. Macron nu era deloc inedită. Americanii o încercaseră cu excentricul ginere prezidențial Gebran Bassil, fără ca aceasta să schimbe ceva nici în bastionul politic, nici în vivacitatea exuberantă a „penalizatului”. Apoi, spun gânditorii din capitala belgiană a Europei, aplicarea de sancțiuni anti-libaneze trebuie discutată și convenită, mai întâi, cu americanii. Ori pe agenda de priorități a administrației de la Washington nu figurează și necazurile Libanului. Și apoi, va trebui să se răspundă unui puhoi de întrebări dificile: cine sunt și după ce criterii juridice vor fi stabiliți indivizii, entitățile, instituțiile libaneze care să fie ținte ale viitoarelor pedepse și în funcție de ce criterii vor fi dimensionate sancțiunile sugerate. Iar pentru o bună eficiență a biciuștii comunitare este nevoie de timp, care nu va fi prea scurt, dimpotrivă. Și nu spre satisfacția libanezilor.

Cu toate acestea, o poartă a ieșirii din labirint există. Căci, asemenea unui deus ex machina și pentru a preveni  o nouă „invadare colonială occidentală” a Libanului preaiubit, s-a arătat salvatorul, Al-Mahdi/Mesia pe numele lui actual, adică „domnul” Hassan Nasrallah, liderul maximus al Hezbollahului și al Libanului pentru ca, din înălțimea și lățimea uriașului ecran din care obișnuiește să vorbească „mulțimilor”, să spună celor dispuși să-l asculte: „A venit vremea să fie constituit noul guvern libanez, iar orgoliile și interesele înguste să fie lăsate de-o parte!”

Așa grăit-a Zarathustra!

Și așa se va face! Cu sau fără iubire.