Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Conflictele Orientului Mijlociu. Arabia Saudită – Iran: de la zero probleme la probleme 100%
De la victoria revoluției islamice iraniene, în 1979, cronica relațiilor dintre două din cele mai mari puteri regionale de pe malurile Golfului Arabo-Persic – Regatul Arabiei Saudite și Republica Islamică Iran – a fost una a evoluțiilor regresive și a lunecării către ostilitate, ruptură și conflict militar desfășurat nu ca o confruntare directă, ci ca un război atipic, purtat prin interpuși.

1

De la victoria revoluției islamice iraniene, în 1979, trecând prin răsturnările regionale produse de revoltele „primăverii arabe” și până în zilele noastre, cronica relațiilor dintre două din cele mai mari puteri regionale de pe malurile Golfului Arabo-Persic – Regatul Arabiei Saudite și Republica Islamică Iran – a fost una a evoluțiilor regresive și a lunecării către ostilitate, ruptură și conflict militar desfășurat nu ca o confruntare directă între două puteri, ci ca război atipic, purtat prin interpuși și, mai ales, pe câmpul de luptă transfrontalier al regiunii Orientului Mijlociu, dar și, nu de puține ori, prin extensii în teritorii geopolitice extraregionale.

Dacă vechile relații dintre Regatul Saudit și monarhia iraniană a dinastiei Pahlavi au fost, se poate spune, normale, fără a fi scutite de tensiuni și divergențe pasagere, instituirea regimului teocratic iranian fundamentat de ayatollahul Ruhollah Khomeyni a marcat o dramatică schimbare de giruetă a climatului în relațiile bilaterale. Atât monarhia de la Ryad, cât și Iranul islamic și „exportator de revoluție”, sunt, fiecare, deținătoare ale unor poziții sensibile în geografia politică, fiind, în același timp, doi dintre principalii actori pe eșichierul global al hidrocarburilor, dar și doi mari piloni adversativi ai islamului. Regatul saudit este practicant al islamului sectar sunnit wahhabit, impus ca religie oficială a statului, auto-proclamându-se, totodată, drept depozitar și tutore al locurilor de naștere a celei de a treia religii monoteiste a lumii și, ipso facto, reprezentant și ghid spiritual al întregii comunități musulmane globale. De partea cealaltă, Iranul este un stat islamic de confesiune eminamente șiită duodecimană, ghidul spiritual suprem de la Teheran fiind investit cu statutul de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ și port-stindard al lui Mahdi – Messia, „imamul ascuns” care, la ziua de apoi, va reveni pe pământ spre a a reforma întreaga stirpe umană. Conflictul dintre sunnism și șiism datează din perioada urmând morții Profetului, la mijlocul secolului al VII-lea și după toate probabilitățile va dăinui până la „sfârșitul timpurilor”, fiind instrumentalizat de fiecare tabără în conflicte orgolioase pentru expansiune, putere, influență și preempțiune în geopolitica comunității musulmane universale.

În istoria mai apropiată, secolele XVI-XVII au marcat procesul prin care Iranul safavid a devenit bastion și simbol al islamului șiit. Un veac mai târziu, în secolul XVIII, casa Al-Saud a îmbrățișat doctrina ultraconservatoare sunnită wahhabită, alianța dintre clanul Ibn Saud și predicatorul Mohammed Abdel Wahhab oferind piatra de temelie pentru crearea Regatului Saudit, dar și meterezul principal în confruntarea cu secta șiită.

Dar ar fi eronat să se creadă că îndelungatul conflict saudito-iranian este unul de natură exclusiv religioasă. În această confruntare pentru hegemonie, putere și supremație regională politică și de influență, factorul religios, departe de a fi elementul fundamental determinant al ostilității, este doar o pârghie de susținere psihologică și o componentă dinamică a infrastructurii conflictului.

2

Dispariția biologică a ayatollahului Khomeyni, la 6 iunie 1989, a deschis o secvență temporală în care raporturile și comunicarea bilaterală între Ryad și Teheran au fost  caracterizate de ceea ce ar putea să fie numit „o normalitatea rezonabilă”. Doi ani mai târziu, în 1991, cele două state au restabilit relațiile diplomatice (întrerupte pe durata evenimentelor revoluționare iraniene), cunoscând chiar ritmuri încurajatoare, favorizate și de intervenția americană împotriva Irakului, al cărui regim baasist condus de Saddam Hussein era văzut ca un dușman atât al regimului khomeinist din Iran, cât și al monarhiilor petroliere din Golf, în frunte cu Arabia Saudită.

În primăvara anului 1977, în cadrul unui turneu politic în lumea arabă, noul președinte moderat al Iranului, Khattami, a fost primit în orașul-port saudit Jeddah de prințul moștenitor și viitor suveran Abdallah și a avut convorbiri cu regele Regatului Saudit, Fahd Bin Abdel Aziz. În comunicatul comun, ambele părți își exprimau hotărârea de a acționa pentru „dezvoltarea relațiilor bilaterale  pe baza neamestecului în treburile interne, a respectului suveranității și coexistenței pașnice derivată din legăturile de religie și patrimoniu  care leagă cele două state”.

În același an, în luna decembrie, prințul moștenitor Abdallah participa, în Iran, la un summit al Organizației Conferinței Islamice, demnitarul saudit declarând, în acest context: „dacă cele două guverne vor manifesta voință politică, nu vor exista bariere și limitări în ce privește cooperarea dintre Regatul Saudit și Iran”.

3

Comentariile mediatice ale vremii au pus în circulație ideea că invadarea Irakului de către Statele Unite din primăvara anului 2003, înlăturarea de la putere a regimului baasist al lui Saddam Hussein și măsurile în rafală impuse de administratorul civil american Paul Brenner „au oferit Iranului țara de la Tigru și Eufrat pe o tipsie de aur”. Sub președinția radicalului președinte Mahmud Ahmadinejad, ales în 2005, Iranul a acționat pentru a-și impune cu rapiditate controlul asupra statului irakian și a instituțiilor sale, declanșând, totodată, o intensă campanie propagandistă axată pe eliminarea din Irak a prezenței și influenței americane, campanie care a adus Teheranului un sever regim de sancțiuni internaționale. Acestea, însă, nu au împiedicat regimul islamic să devină - în următorii ani - principalul actor pe eșichierul vieții interne irakiene, cu o influență profundă asupra forțelor politice, instituției militare, forțelor de securitate și societății civile irakiene.

O asemenea „iranizare” a Irakului „eliberat” a fost receptată de saudiți ca fiind o provocare și o amenințare majoră. Preocuparea monarhiei i-a determinat pe decidenții de la Ryad ca, în repetate rânduri, să ceară Washingtonului acțiuni pentru stoparea expansiunii iraniene în țara arabă vecină și chiar să execute atacuri militare împotriva structurilor și infrastructurii programului nuclear al Teheranului. Relațiile saudito-iraniene s-au prăbușit și au lunecat pe o pantă a deteriorării continue, atingând un punct de ruptură odată cu declanșarea „jocului de domino” al Primăverii Arabe. În dinamica și retorica lor conflictuală, atât Arabia Saudită, cât și Republica Islamică Iran au adoptat recursul la argumentele religioase sectare, context în care Forțele de Securitate saudite (și, limitat, iordaniene) au pătruns în micul regat Bahrein pentru a reprima o rebeliune anti-monarhică a comunității șiite, declanșată la instigarea iraniană. Acțiuni similare au avut loc și în regiunea estică a regatului, unde se află marea parte a câmpurilor sale petroliere, dar și o densă populație de apartenență confesională șiită.

Declanșarea și evoluțiile războiului civil din Siria, cu o masivă implicare militară de front - alături de armata națională loială regimului Bashar Al-Assad - a „Gardienilor Revoluției Islamice” din Iran (Pasdaran), a Hezbollah-ului libanez și a unui mozaic de miliții și formațiuni multinaționale de mercenari șiiți stipendiate de Teheran, a înveninat și mai mult climatul de ostilitate reciprocă între regimurile saudit și iranian. A urmat, pe scara ascendentă a tensiunilor, declanșarea în Yemen a rebeliunii separatiștilor din Mișcarea Houthi - un clan de triburi din nordul yemenit adepte ale confesiunii șiite zeydite, susținută moral, militar, financiar de Pasdaranii iranieni.

Ayatollahul Ali Khamenei                                                                   Prințul Mohammed Bin Salman, regele Salman

După ce, la presiunile Riyadhului, președintele yemenit Ali Abdullah Saleh (el însuși un adept al sectei Zeydi) a demisionat, în 2011 (în locul acestuia fiind instalat vice-președintele  Abd Rabbo Mansur Hadi) și față cu avansurile fulgurante ale rebelilor pro-iranieni în teritoriul național, Arabia Saudită - în fruntea unei coaliții militare formată inițial, din 10 state - a declanșat operațiunea „Recucerirea Legitimității”, în fapt o amplă intervenție militară împotriva mișcării houthite și un amplu război prin interpuși cu Iranul, care, de la începutul său, la 26 martie 2015 și până astăzi, nu a reușit decât să transforme Yemenul în teritoriu al „celei mai mari tragedii umanitare”, după caracterizarea făcută de secretarul general al ONU, Antonio Guterrez.

4

Există o cale de conciliere între Iran și Arabia Saudită?

Proiectată pe fundalul „primăverii arabe”, ostilitatea între cele două maluri, de est și occidental al Golfului Arabo-Persic, s-a resimțit, în egală măsură, prin perturbarea normalității interne a celor două state protagoniste. Dacă la tensiunile și tentațiile rebele ale fidelilor șiiți din regat, cu brutalitate reprimate de instituțiile saudite de forță, adăugăm repercusiunile directe sau indirecte (economico-sociale) ale celor 6 ani de război asimetric din Yemen, cumulate cu șocurile care au avut loc pe piața globală a hidrocarburilor, se poate spune că anormalitatea generală și cheltuielile uriașe de înarmare au afectat profund edificiul statal, instituțional și social al regatului wahhabit. Care, astăzi, se vede silit să caute o cale „demnă” de ieșire din războiul purtat cu Iranul în fosta Arabia Felix, devenită astăzi un tărâm al nefericirii extreme.

La rândul său, nici Iranul nu a fost ocolit de probleme interne, generate inclusiv de amplele manifestări protestatare și revendicative ale minorităților etnice din provinciile Khuzistan și Belucistan, manifestări extinse și la spațiul capitalei Teheran și în alte mari aglomerații urbane de pe teritoriul țării. În același timp, Iranul este antrenat într-un atipic război de uzură pe mai multe fronturi: Israelul și atacurile cvasi-cotidiene pe care acesta le execută împotriva prezenței militare iraniene în Siria, sau războiul maritim de uzură prin atacuri reciproce asupra navelor maritime comerciale; Arabia Saudită, prin intensificarea tirurilor de rachete sau lansărilor de drone explozive lansate de rebelii houthiți yemeniți împotriva unor obiective economice, energetice și industriale din regat; Statele Unite, prin atacarea, la fel de intensificată, unor amplasamente militare iraniene din Irak și altele.

În condițiile în care ritmul, amploarea și evoluția relațiilor saudito-iraniene au fost, ani de-a rândul, conectate și influențate de intervenția și politica țărilor occidentale, în frunte cu Statele Unite ale Americii, se poate spera că schimbarea administrației americane și venirea la Casa Albă a democratului Joe Biden poate, teoretic, să aducă o sclipire de lumină la capătul întunecatului tunel pe care îl parcurge relaționarea între Teheran și Ryad. Și să creeze, cel puțin, premisele încurajatoare  pentru  ca  monarhia wahhabită și teocrația șiită să identifice posibilitățile de consens și comunicare pe care să le dezvolte în direcția unei stări de normalitate funcțională.

Președintele Joseph Biden a transmis, deja, semnale privind disponibilitatea sa de a se implica în această direcție. Tatonările Washingtonului și Teheranului - deloc simple - pentru o reîntoarcere la tratatul privind programele nucleare ale Iranului (JCPOA) și posibilitatea ca la negocierile cu Teheranul pe a ceastă temă să fie cooptați și reprezentanți saudiți, radierea rebelilor houthiți yemeniți de pe lista entităților teroriste străine, instituirea unui blocaj al livrărilor militare pentru partea saudită implicată în războiul civil din Yemen, perspectiva de elucidare a dosarului referitor la asasinarea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi, sunt tot atâtea elemente care conduc spre ideea unei schimbări mai echilibrate de paradigmă politică în regiunea Orientului Mijlociu, în general, și a contenciosului din zona Golfului Arabo-Persic, cu deosebire.

Este un proces dificil, de lungă durată și susținut, pentru arabi și iranieni, de o complicată și osificată mixtură de argumente politice, religios-sectare și altele care țin de mentalități, orgolii și mai puțin de cultura coexistenței și păcii.

Fie și pentru faptul că Iranul și Regatul Saudit nu au fost dintotdeauna dușmani, decidenții de pe ambele maluri ale Golfului ar putea să conștientizeze, cel puțin față de popoarele lor, că alteritatea și pacea sunt alternative existențiale și, poate, irepetabile.