[Foto: Getty]

De la luptele crâncene de după Primul Război Mondial, din anii 1920, până la disputa cu Ciprul, care a izbucnit în anii 1970, bazinul Mării Egee a reprezentat întotdeauna o sursă de dispută între Grecia și Turcia. Astăzi se află din nou pe primele pagini ale ziarelor, atât Atena cât și Ankara umplându-le cu discursuri demagogice și reanimând îndelungatul conflict dintre cele două țări.

Cu toate acestea, pe această rivalitate istorică este grefat un set mult mai complicat de preocupări geopolitice și legate de resurse, avându-și terenul de confruntare în Estul Mediteranei, mult dincolo de granițele celor două țări.

Scânteia care a aprins tensiunile recente a fost semnarea, în decembrie 2019, a memorandului dintre Turcia și Guvernul de Uniune Națională din Libia, acoperind două paliere. Primul palier era reprezentat de trasarea frontierelor maritime dintre Ankara și Libia, demers pe care guvernul Greciei l-a perceput drept o amenințare. A doua și cea mai îndrăzneață parte a acordului a fost o înțelegere pe probleme de securitate și cooperare militară, care a permis intervenția militară a Turciei în războiul libian în sprijinul Guvernului de Uniune Națională, atrăgând ostilități din partea Franței, Emiratelor Arabe Unite și Egiptului.

Drept consecință, Atena a încercat să găsească o modalitate de a împiedica Turcia să-și extindă influența în Estul Mediteranei, iar vizita la Paris de la începutul acestui an a premierului Greciei a marcat un punct de cotitură în politica externă a țării sale. Întrevederea dintre președintele francez Emmanuel Macron și premierul grec Kyriakos Mitsotakis a pus bazele unor noi relații politico-militare între Paris și Atena, pe care președintele francez le-a numit „cadrul unei apărări strategice”.

[Foto: Getty]

Partea franceză a promis să sprijine poziția Atenei vizavi de Ankara, cu privire la problematica frontierelor maritime și la disputa asupra Ciprului, în timp ce Atena a fost de acord să își alinieze politica externă și cea militară în cooperare cu Parisul. La două zile după întâlnire, Parisul a trimis nave de război în apele Greciei pentru a dovedi că guvernul francez oferă sprijin unui aliat european împotriva Turciei, marcând astfel prima măsură a Atenei împotriva Ankarei. De fapt a fost o măsură franceză sub o mască grecească și un motiv esențial pentru escaladarea tensiunilor regionale, care au culminant prin retorica extremă de azi a ambelor părți.

Poziționări geopolitice

În actualul conflict fiecare parte încearcă să-și impună punctul de vedere depășind limitele dreptului internațional sau în unele cazuri stabilind noi relații internaționale. Partea greacă se bazează pe două elemente. În primul rând se folosește de calitatea de membru al UE pentru a pune presiuni economice pe Ankara. Atena mai profită de poziția adoptată pe durata crizei refugiaților la granița cu Turcia, așa zisă „criză Evros”, când Grecia s-a prezentat ca protectorul Europei împotriva imigranților și refugiaților, solicitând ca UE să impună sancțiuni asupra Ankarei, a cărei economie era deja precară.

Al doilea element al poziției Atenei este acela de front pentru dușmanii comuni ai Ankarei. Guvernul Greciei de azi se manifestă precum o pavăză împotriva administrației turce și un mijlocitor pentru cei care vor să transmită mesaje de intimidare și amenințări la adresa acesteia din urmă.

De partea cealaltă, Turcia înțelege nevoia economică a UE pentru piața turcească. În ultimii ani, departe de a mai aborda chestiunea aderării la UE, care în esență este în comă, Turcia a reușit să stabilească relații bilaterale la nivel înalt cu state membre ale UE, precum Italia, Spania, Malta și altele. Aceste relații asigură protecție Ankarei față de orice demers al Greciei în interiorul UE. Ankara știe că Grecia nu dorește să apeleze la Curtea Internațională de Justiție, care este puțin probabil să împărtășeacă în totalitate viziunea Greciei cu privire la drepturile sale din Estul Mediteranei.

Dar, în timp ce politicienii din ambele tabere își revizuiesc pozițiile în funcție de spațiul de manevră avut la dispoziție, marele actor de la Washington ar putea avea ultimul cuvânt.

[Foto: Getty]

La Casa Albă încă predomina ambiguitatea asupra poziției SUA față de tensiunile dintre Ankara și Atena, în condițiile în care în ultimele luni, între președintele Donald Trump și Recep Tayyip Erdogan s-a dezvoltat o relație cordială pe fondul alinierii intereselor ambelor părți privind Libia, Siria și terorismul internațional.

Cu toate acestea, viitoarele alegeri prezidențiale și nevoia personală a președintelui Trump pentru sprijin internațional din partea unor țări precum EAU și Israel poate fi motivul pentru care Casa Albă ar putea să favorizeze poziția Atenei în raport cu Ankara. Decizia Washingtonului din această lună, de a ridica embargoul parțial în domeniul armamentelor asupra Republicii Cipru, ar putea fi interpretat ca un pas în această direcție.

Limitele conflictului

Guvernul Turciei nu este interesat de niciun fel de escaladare, în special în ceea ce privește Grecia. Ankara trebuie să pună capăt conflictului libian cât mai curând posibil și să își culeagă laurii victoriei la masa negocierilor. Acest lucru este prioritar la acest moment.

Între timp, descoperirea recentă de zăcăminte de gaz de către Turcia în Marea Neagră a sporit încrederea administrației turce, care s-a transpus din punct de vedere diplomatic în faptul că Ankara a aprobat toate inițiativele germane de încetare a focului în Libia, precum și demararea negocierilor cu Ankara, ca urmare a inițiativei Secretarului General al NATO de prevenire a conflictelor militare dintre cei doi vecini.

[Foto: Getty]

În ceea ce privește Grecia, opțiunea publică și tacită a Atenei este escaladarea, care poate fi analizată din trei perspective. Prima este că actuala situație economică din țară cauzată de COVID-19 se îndreaptă către o recesiune serioasă, cu o contractare economică de 15,2% în cel de-al doilea trimestru. Guvernul dorește să distragă atenția grecilor prin „încălzirea cât mai mult a apelor” Mării Egee. A doua constă în obținerea de câștiguri partizane prin instigarea la ură și prin intensificarea tensiunilor cu Ankara, prezentându-le drept victorii în scopul obținerii de sprijin popular pentru partidul de dreapta aflat la conducere și sporirii șanselor la următoarele alegeri. În final, Atena consideră că sprijinul oferit de rivalii Ankarei ar putea duce la concesii sporite din partea Turciei în cadrul negocierilor viitoare, iar eventuala ajungere a Democraților la Casa Albă va fi în beneficiul Ankarei.

Unii ar putea considera negocierile din 10.09.2020, mediate de NATO, drept un început al spargerii gheții și reduceii tensiunilor. Cu toate acestea, situația actuală de pe scena Mediteranei de Est nu mai constă doar în conflictul dintre Grecia și Turcia. Este, mai degrabă, un conflict între interesele unui actor regional aflat în ascensiune, Turcia, și statele care percep această ascensiune drept o amenințare la adresa propriilor influențe și planuri în regiune. În această privință, situația din Estul Mediteranei este legată la acest moment de viitorul războiului din Libia. Acțiunile din ambele părți ale Mării Mediterane sunt asemănătoare unui dans la marginea prăpastiei și orice eroare de calcul sau aroganță ar putea arunca regiunea într-un război sângeros în care nu vor exista câștigători.

Atena trebuie să pună interesele și securitatea cetățenilor săi deasupra promisiunilor francezilor, iar Turcia nu trebuie să cadă în capcanele militarismului și escaladării.

NB. Articolul a fost publicat pentru prima dată în cotidianul The New Arab, la 11 septembrie 2020.