Acasa Materiale recente Materiale Ediţii tiparite Autori
Sens şi contrasens: Cisiordania, ultima “Nakba”?
Din aprilie 2019, când Benjamin Netanyahu stabilea luna iulie 2020 pentru demararea procesului de trecere a coloniilor evreieşti din Cisiordania sub suveranitatea statului Israel şi până la 30 iunie 2020, când ultimii interlocutori americani cu care premierul a discutut înainte de 1 iulie, exprimau opinia că “nu e momentul potrivit pentru anexări”, a trecut mai mult de un un an - o perioadă marcată de frământări, controverse, ezitări, peste care în ultimele luni s-a auzit foşnetul neliniştitor al pandemiei COVID-19.

O introducere

La 6 aprilie 2019, în plină campanie electorală şí în legătură directă cu implementarea iniţiativei de pace elaborată de administraţia Donald Trump sub denumirea apoteotică de ”afacerea secolului”, premierul israelian Benjamin Netanyahu promitea că, odată reinvestit la conducerea executivului, va proceda la trecerea sub suveranitate israeliană (substituient lexical eufemistic pentru “anexare”) a coloniilor evreieşti din Cisiordania, adică a cca. 30% din actualul teritoriu palestinian autonom al Malului de Vest, precum şi a Văii Iordanului care separă Cisiordania de râul Iordan şi de  Regatul Hashemit al Iordaniei.

Ulterior, după trei runde de alegeri anticipate, Israelul avea, pe muchie de cuţit, un guvern de coaliţíe constituit din două partide de dreapta – Likud, condus de Benjamin Netanyahu şi formaţiunea “Albastru şi Alb” a generalului în retragere Danny Gantz, iar Benjamin Netanyahu anunța ziua de 1 iulie 2020 drept dată de declanşare a implementării planului de “restructurare” a configuraţíei actuale a Cisiordanieni, plan care fusese deja respins de către palestinieni şi criticat de ONU, Uniunea Europeană  şi de unele state arabe. În ajunul “zilei Z”, la 30 iunie, premierul israelian avea o ultimă întâlnire consultativă cu partea americană reprezentată de Avi Berkowitz, consilier special al preşedintelui Donald Trump și cu David Friedman, ambasadorul american în Israel. La această  întâlnire  s-a convenit… continuarea discuţíilor.

Va fi, probabil, un tur de forţă desfăşurat sub presiunea factorului timp, dat fiind că o eventuală victorie  în alegerile prezidenţiale americane din noiembrie a.c. a lui Joe Biden, cunoscut a fi împotriva planurilor lui Trump şi Netanyahu, ar putea să  răstoarne radical intenţíile actuale, ajungându-se chiar la renunţarea totală la “afacerea secolului”.

Anexare, extinderea suveranităţii… O abordare juridică 

Benjamin Netanyahu

Se cunoaşte, deja, că, încă de la oficializarea sa, proiectul promovat de către Benjamin Netanyahu, cu puternica susţínere a Statelor Unite (deşi şeful diplomaţíei americane, Mike Pompeo, declara, prudent, că, tema coloniilor din Cisiordania este o chestiune care ţine exclusiv de israelieni şi de palestinieni) a suscitat critici numeroase  şi virulente pe mai multe meridiane ale lumii. Aceste critici susțin, în marea lor parte, că ne aflăm în situaţía unei ignorări şi încălcări flagrante a principiilor şi normelor de drept internaţional, care dezavuează ocuparea de teritorii străine prin forţă. În acelaşi sens, Articolul IV din Convenţia de la Geneva, din  1949, stipulează că puterea de ocupaţie nu are dreptul de a instala proprii resortisanţí în teritoriul ocupat, ceea ce aduce în discuţie faptul că, astăzi, cca 650.000 de coloni israelieni sunt stabiliţí în teritoriile palestiniene autonome Cisiordania şi Ierusalimul de Est.

Acelaşi drept international, la care statele aderă prin însăşi calitatea lor de membre  ale Oranizaţíei Naţiunilor Unite, precizează explicit că o putere ocupantă şi propria sa legislaţie nu se pot substitui legislaţiei locale decât în situaţii extreme şi provizorii, generate, de obicei, de raţíuni de securitate. Altfel spus, dreptul internaţional interzice puterii ocupante să îşí exercite propria suveranitate asupra teritoriului sub ocupaţie sau să anexeze acest teritoriu, indiferent de durata regimului de ocupaţie.

A discuta despre această situaţíe, fie că este denumită prin lexemul ”anexare” sau prin sintagma “schimbului  de suveranitate”, înseamnă a răspunde la o întrebare fundamentală: ce schimbă aceşti termeni  din punctul de vedere  al dreptului internaţional?

Literatura de specialitate acceptă o singură situaţie în care anexarea teritorială este posibilă şi anume aceea care se efectuează ca urmare a unui proces de negociere, pe baza compromisului reciproc între părţi şí în cadrul compensatoriu al schimbului echivalent de teritorii între acestea. Planul de pace elaborat de administraţía Donald Trump are în vedere, teoretic, un schimb teritorial între israelieni şi viitorul stat palestinian, cu menţiunea - necesară - că varianta americanâ a  acestei “”afaceri” suferă de mai multe vicii, începând cu acela că partea palestinianâ nu a fost nici consultată, nici invitată la negocieri, până la dezechilibrul, copios, în favoarea părţíi israeliene - care propune anexarea a 30% din Cisiordania plus partea occidentală a Văii Iordanului, în schimbul unor porţíuni din deşertul Negev. Oricum, de la bun început, acest plan de anexiune a fost respins de către partea palestiniană, iniţíativa fiind rezultat al unor agremente convenite între statul Israel şi administraţía americană.

Îndoielile lui “Bibi” Netanyahu

Din aprilie 2019, când Benjamin Netanyahu stabilea luna iulie 2020 pentru demararea procesului de trecere a coloniilor evreieşti din Cisiordania sub suveranitatea statului Israel şi până la 30 iunie 2020, când ultimii interlocutori americani cu care premierul a discutut înainte de 1 iulie, exprimau opinia că “nu e momentul potrivit pentru anexări”, a trecut mai mult de un un an - o perioadă marcată de frământări, controverse, ezitări, peste care în ultimele luni s-a auzit foşnetul neliniştitor al pandemiei Corona. Poate că afirmaţía că luna iulie nu este cel mai bun sezon pentru anexări se referea nu atât la calcule diplomatice şi, eventual, la conjuncturi astrale nefavorabile ci, cu deosebire, la semnalele tot mai multe potrivit cărora pentru societatea israeliană de toate zilele nu anexiunea Cisiordaniei constituia o proritate. Se cristaliza, astfel, realitatea că mult promovata “afacere a secolului” şi componenta sa anexionistă nu a trecut neobservată pe lângă o societate israeliană animată de un mozaic heteroclit şi dinamic de pozițíi născute, mai ales, din concreteţea presantă a vieţii cotidiene.

Nu poate fi negat faptul că, în cele mai bine de două decenii de când conduce, ca premier, destinele Israelului, Benjamin Netanyahu a lăsat o puternică amprentă asupra discursului politic în societatea şi pe eşichierul politic israelian, incusiv în ceea ce priveşte viitorul păcii cu ambientul geopolitic arab şi soluţionarea spinoasei probleme palestiniene, fiind unul dintre puţinii oameni politici israelieni care a acceptat deschis şi a construit (sau a deconstruit) pe temelia concepţiei celor două state care să conviețuiască paralel şi în relaţii de normalitate. Dar în condițile de după Acordurile de la Oslo, din 1993, pe măsură ce zona de stânga a eşichierului politic israelian a devenit mai ofensivă în asumarea acestei variante de abordare a dosarului palestinian, teoria celor două state a devenit, progresiv, pentru Netanyahu, doar o simplă opinie printre numeroasele idei şi opinii aflate în circulaţie, nemaifiind privită drept soluțía unică şi infailibilă. După lunga serie de eşecuri succesive momentului Oslo, după cele două revolte palestiniene şi repetatele incidente armate cu   palestinienii din “teritorii”, marea parte a opiniei publice israeliene este tot mai puţin convinsă de viabilitatea şi fezabilitatea opţiunii celor două state. Cetăţenii cu convingeri de stânga impută forţelor politice incapacitatea de a accepta compromisuri în schimbul unei păci şi  securităţi globale, în vreme ce segmentele din centrul şi dreapta eşichierului politic - precum şi electoratul lor - cred, dimpotrivă, că palestinienii sunt cei care, prin inflexibilitate şi solicitări maximale, sabotează procesul de pace. Cu începere din 2015, Benjamin Netanyahu este cel dintâi premier israelian care anunţă refuzul de a mai negocia cu Autoritatea Naţíonală Palestiniană, care la rândul său proclamă “moartea” acordurilor de la Oslo și suspendarea recunoaşterii palestiniene a statutului Statelor Unite de negociator, mijlocitor şi actor în procesul păcii cu Israelul. Era încă un pas, umoral poate, dar justificat de lipsa altor opţiuni,  către destrămarea ultimelor speranţe ale celor ce credeau în perspectiva de creare a unui stat palestinian, coexistent şi cooperant cu statul israelian.

Valea Iordanului

În viziunea iniţíală a lui Benjamin Netanyahu, procesul de anexiune are în vedere  o suprafaţă colonizată de 30 la sută din Malul de Vest, incluzând şi aşezările evreieşti din Valea Iordanului. Asupra dimensiunii maximale sau minimale a anexării există controverse şi ezitări nu numai în Israel, ci şi la nivelul administraţiei de la Washington. Un real consens asupra acestei chestiuni nu există nici în interiorul actualei coaliţíi de guvernământ, generalul Benny Gantz având puncte de vedere divergente sau chiar opuse abordărilor lui Netanyahu şi acestea se referă la probleme precum amploarea anexiunii sau statutul care va fi acordat palestinienilor trăitori în teritoriile care vor fi supuse anexiunii. Astfel, în vreme ce şeful executivului respinge de plano posibilitatea ca acestora să le fie acordată cetăţenia israeliană sau dreptul de vot, vice-premierul Danny Gantz susţine că palestinienii din teritoriile care vor fi supuse suveranităţii israeliene trebuie să beneficieze de toate drepturile valabile în teritoriile unde este aplicată jurisdicţia israeliană.

Colonie în Cisiordania

 Şi palestinienii? A treia şi ultima “nakba”?

Pentru  palestinieni, în special, cuvântul arab “nakba” este echivalent, în dimeniunea dramei sale umane, cu ceea ce a însemnat Exodul, sau Exodurile evreilor  vechiului Testament şí nu numai. ”Nakba” înseamnă, în limba arabă, “catastrofă”, “nenorocire”, “dezastru” iar cea dintâi catastrofă a fost rezultat al primului război interstatal din 1948, când, după proclamarea Statului Israel, şase state arabe au atacat noul stat proclamat ca urmare a unei complicate istorii de care nu sunt străine nici Liga Naţíunilor, nici puterile coloniale, nici influenţa financiară şi politică a sionismului fundamnentat ideologic de pamfletarul austriact evreu Theodor Herzl. În contextul războiului, între 700.000 şi 750.000 din totalul de 900.000 de arabi palestinieni au luat calea exodului sau au fost alungaţi de la căminele lor, teritoriile părăsite fiind anexate statului Israel.

Cea de-a doua calamitate palestiniană a avut loc ca urmare a războiului arabo-israelian din iunie 1967, când Israelul a înfrânt trei state arabe - Egiptul, Siria şi Iordania - și a ocupat Malul de Vest al Iordanului, Fâşia Gaza și Ierusalimul de Est, adică aproape toate teritoriile arabe din Palestina Istorică, respectiv din teritoriile care, potrivit Rezoluţiei de Partaj Nr. 181/1947, reveneau statului palestinian. După războiul din octombrie 1973 şi după realizarea şi apoi eşecul Acordurilor de la Oslo (primele agremente de pace semnate de palesinieni şi israelieni la Oslo, în 1993) procesul de eroziune a teritoriilor “autonome” palestiniene a continuat prin colonizarea intensă - legală sau ilegală - în Cisiordania şi estul Ierusalimului.

Ceea ce a mai rămas sub autoritate palestiniană este, în prezent, obiect al celei de a treia posibile “Nakba” - întruchipată de iniţiativa americană de pace a administrației Donald Trump şi, în acest cadru, de intențía anunţată a lui Benjamin Netanyahu de anexare a coloniilor evreieşti din Cisiordania şi Valea Iordanului.  

În cei peste 70 de ani de la prima “Nakba” până în pragul celei de-a treia, aflată astăzi în pregătire, contenciosul dintre palestinieni şi israelieni a avut drept trăsătură definitorie capacitatea beligeranţílor de a da consistenţă şi dinamism realităţilor existente şi de a crea noi realităţi conflictuale care s-au acumulat fără ca vreuna din ele să fi fost soluţionată într-o manieră credibilă şi durabilă.

Astăzi, demografia, infrastructurile şi sistemul instituţional al palestinienilor care trăiesc între râul Iordan şi Marea Mediterană sunt puternic erodate de sciziuni şi rupturi. Există, mai întâi, palestinienii din “teritorii” şi  “arabii din Israel”; există, apoi, palestinienii din Cisiordania - unde nu se mai speră într-o soluţionare, fie ea monostatală, fie în formula celor două state; există, în al treilea rând, un stat palestinian guvernat de Fatah şí Organizaţía de Eliberare, în Cisiordania, care nu a renunţat la idealul statului palestinian suveran şi națíonal şi palestinienii din Gaza, unde Frațíi Musulmani reprezentaţi de Hamas se cramponează de eresul unui stat palestinian islamic pe întregul teritoriu al Palestinei istorice.

Autoritatea Naţíonală Palestiniană - primul for reprezentativ, autonom al palestinienilor - a fost creată prin procesul Madrid şi oficializată la Oslo, în septembrie 1993. La aproape treizeci de ani după acest “Camp David palestiniano-israelian”, Autoritatea Naţíonală (şí autonomă) Palestiniană se află în faţa unor provocări pe cât de inedite, pe atât de complexe. Pentru a se putea face auziţi în cadrul comunităţíi internaţionale, palestinienii au nevoie ca această autoritate națíonală să-şi continuie existenţa. Ori, dacă Israelul va decide să aplice o nouă anexiune - fie ea maximală, fie minimală - se va putea vorbi de “moartea procesului Oslo”, iar Autoritatea Palestiniană - rezultat al procesului de negociere cu israelienii - lipsită de elementul teritorial, îşi va pierde raţiunea însăşi a existenţei. Iar aceasta va însemna revenirea dosarului palestinian la punctul zero, al intifadelor şí al pertractărilor care au precedat procesul Madrid - Oslo.

Are nevoie lumea contemporană de o nouă şi neproductivă “nakba”?