Acasa De interes Materiale Ediţii tiparite Autori
Ormuz: de la „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” la „petrol pentru petrol și securitate pentru securitate”
Cu începere din luna mai, Golful Persic şi strâmtoarea Ormuz au revenit în prim-planul confruntărilor şi rivalităţilor geostrategice, amplificate de starea de nici pace nici război care caracterizează climatul relaţiilor dintre comunitatea occidentală (sau, mai exact, o parte a acesteia), în frunte cu Statele Unite, pe de o parte şi regimul teocratic islamic din Teheran, pe de altă parte. Au avut loc atacuri cu drone, atentate care aparţin, mai degrabă, domeniului terorismului, sabotaje şi sechestrări maritime în care au fost implicate deja 19 nave comerciale (petroliere) de diferite naționalități, inclusiv iraniană.

Cu începere din luna mai, Golful Persic şi strâmtoarea Ormuz au revenit în prim-planul confruntărilor şi rivalităţilor geostrategice, amplificate de starea de nici pace nici război care caracterizează climatul relaţiilor dintre comunitatea occidentală (sau, mai exact, o parte a acesteia), în frunte cu Statele Unite, pe de o parte şi regimul teocratic islamic din Teheran, pe de altă parte. Au avut loc atacuri cu drone, atentate care aparţin, mai degrabă, domeniului terorismului, sabotaje şi sechestrări maritime în care au fost implicate deja 19 nave comerciale (petroliere) de diferite naționalități, inclusiv iraniană.

„Războiul petrolierelor” nu face notă aparte prin comparaţie cu alte stări precedente de tensiuni, fiind şi el însoţit de un război paralel, pe frontul manifestărilor discursive care nu duc lipsă de o ipocrizie lesne de desluşit şi în care părţile nu obosesc să-şi proclame disponibilitatea pentru dialog şi negocieri „condiţionate” în vreme ce pregătirile belicoase nu contenesc.

Acestui context i se circumscrie şi declaraţia pe care preşedintele iranian Hassan Rohani o făcea după ce Gardienii Revoluţiei anunţaseră intrarea în serviciu a trei noi categorii de rachete ofensive cu rază medie de acţiune. Reinterpretând şi adaptând străvechea sintagmă a vendetei – legiuită încă de mesopotamianul Hammurabi şi continuată de profeţii biblici şi de sharia islamică – „ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, mână pentru mână”, retorica iraniană aducea în discuţie o inedită ecuaţie de securitate regională, exprimată prin cuvintele „securitate pentru securitate, strâmtoare pentru strâmtoare şi petrol pentru petrol”.

De ce sunt tocmai aceste trei mize evocate de şeful statului iranian? Vorbind de securitate, Rohani avea în vedere argumentul potrivit căruia „nu poate fi acceptabil ca Occidentul să-şi asigure propria securitate, incusiv prin mijloace militare, în detrimentul securităţii iraniene”. Schimbul de tancuri petroliere propus este motivat de un argument mai pragmatic: eliberarea petrolierului iranian sechestrat de Marea Britanie în Gibraltar sub suspiciunea că transporta combustibili destinaţi regimului sirian şi ca reacţie la capturarea în apele Golfului a unui bastiment britanic, încărcat cu petrol. La fel de simplu este, din perspectivă iraniană, şi argumentul hidrocarburilor. Aşa cum comunitatea occidentală a fost şi este vital interesată de garantarea şi protejarea fluxului de petrol provenit din zona Orientului Mijlociu şi, cu deosebire, din Golful Arabo-Persic, în aceeaşi măsură Iranul este interesat de a-și putea trimite propriul petrol către pieţele de profil ale lumii. În plus, Iranul cere, drept condiţie sine qua non pentru acceptarea oricărui contact cu occidentalii, ridicarea în totalitate a penalităţilor şi embargoului impus regimului de la Teheran de către Administraţia Trump.

După primele incidente maritime din Golf, pe care Iranul a fost acuzat de a le fi provocat direct sau indirect, preşedintele Donald Trump a lansat, încă din luna iunie, un apel la crearea unei coaliții internaţionale maritime care să asigure protecţie pentru traficul de petrol în această parte a lumii, respectiv în strâmtoarea Ormuz dintre Golful Persic şi Golful Oman. Aceasta ar presupune o „armada” care să patruleze într-o regiune sensibilă, dar a cărei constituire, cu puţine excepţii, bate pasul pe loc. Statele Unite susţin ideea că fiecare stat interesat ar trebui să furnizeze o escortă militară pentru propriile nave care tranzitează zona Golful Persic-Strâmtoarea Ormuz, cu sprijin aerian american. Cu excepţia Franţei şi a Marii Britanii, europenii au primit cu rezerve şi neîncredere proiectul lansat de preşedintele Donald Trump, manifestând prea puţină disponibilitate pentru tactica „maximei presiuni” împotriva Iranului promovată de Administraţie. Dincolo de argumentele destinate consumului mediatic, poziţia comunităţii europene, sau, cel puțin a unei părţi a acesteia, rămâne legată de interesul şi de speranţa unei posibile rezolvări amiabile a diferendului, care să permită funcţionarea pe mai departe a „acordului nuclear” din care America s-a retras unilateral în 2018.


De la „războiul petrolierelor” la „războiul petrolului”

În acest context, la 14 septembrie s-a produs o evoluţie imprevizibilă, când două complexe petroliere aparţinând colosului saudit ARAMCO din zona petrolieră estică au fost ţintele unui atac cu drone şi rachete de croazieră care au lovit cca. 19 puncte de impact, provocând distrugeri masive şi scăderea la cca. jumătate a producţiei de petrol saudit. Din primul moment, la Washington atacurile au fost atribuite Iranului (care a negat acuzaţia, pe care a considerat-o drept un pretext în plus folosit de Administraţia Trump pentru declanşarea unui război împotriva Iranului), în vreme ce tirurile au fost revendicate de rebelii houthi din Yemen, susţinuţi de Iran. „Sângele este mai preţios decât petrolul” se spunea într-o declaraţe a rebelilor yemeniţi. După ce houthiţii au acumulat o bogată istorie de atacuri la adresa Arabiei Saudite, şi după ce a devenit, de multă vreme, notoriu faptul că rebelii yemeniţi de la Bab El-Mandeb s-au afirmat, practic, ca filială externă a Gardienilor Revoluţiei Iraniene, are mai puţină importanță dacă dronele şi rachetele au venit din sudul Yemenului sau din sudul Iranului, atâta vreme cât în cazul acestei mişcări scizioniste pro-iraniene Teheranul a dovedit, nu o dată, că el este furnizorul armei, cel care planifică atacul şi cel care, cu mâna interpuşilor săi, apasă trăgaciul dezastrului.

Atacul de la jumătatea lunii septembrie împotriva colosului petrolier saudit „Aramco” este elocvent cât priveşte climatul şi starea de lucruri pe eşichierul tensiunilor din zona Golfului, iar caracteristica predominantă a acestuia poate fi sintetizată ca fiind, în continuare, ezitantă și aflată, încă, într-o perioadă de tatonare. Este ezitantă pentru că actorii nu vor război, dar susţin, în acelaşi timp, formule zgomotoase precum cea a „războiului total cu multe victime”. Iranul este conştient că nu mai poate, astăzi, să repete experienţa embargoului petrolier impus de producătorii de petrol în războiul arabo-israelian din octombrie 1973. Amintim că acesta a dus la încetarea luptelor pe front, dar nu a schimbat nimic deosebit în ecuaţia strategică generală existentă. Preşedintele Trump conştientizează că o nouă aventură militaristă în Golf, purtând semnătura sa, nu este cea mai potrivită ofertă electorală care i-ar determina pe americani să îi acorde un al doilea mandat prezidenţial.

Analizele și evaluările globale pe marginea acestei noi crize a Golfului şi a pieţei strategice energetice se află în fază de fermentaţie. Iar apariţia viitorului număr al Pulsului Geostrategic are toate șansele să se petreacă fie în contextul unei „victorii a la Phyrrus”, fie într-o răsturnare de perspective şi abordări globale şi regionale al cărui crochiu este greu de fixat acum într-o imagine cât mai puţin fantezistă.

              Penalizăm, dar nu atacăm...

 Pe de o parte, incertitudinea care persistă în cazul pozițiilor actorilor direct implicaţi în „războiul petrolului” (Iranul, Statele Unite, monarhiile arabe din Golf, rebelii houthi yemeniţi, miliţiile irakiene – „Mobilizarea Populară”) exprimă faptul că niciunul dintre aceştia nu a luat o decizie strategică şi nici nu dorește să opteze pentru o asemenea decizie care va însemna o degenerare de proporţii a conflictului.

În al doilea rând, un război de uzură, purtat prin interpuşi, este văzut la Teheran ca o alternativă cu un dublu obiectiv, fără a fi vorba de un război de amploare. Ea produce presiuni de preţ pe piaţa internaţională a hidrocarburilor şi exercită, astfel, presiuni asupra consumatorilor occidentali, în sensul unei revizuiri a poziţiilor lor faţă de sancţiunile aplicate iranienilor şi, în general, faţă de „dosarul nuclear” iranian.

Nu în ultimul rând, Iranul doreşte să demonstreze că vecinii săi arabi şi producătorii de petrol, în frunte cu Arabia Saudită, sunt vulnerabili şi nepregătiţi pentru un conflict militar de amploare, aşteptând protecţie din partea aliatului american şi, eventual, a statului Israel.

De altfel, într-o primă reacţie la atacul asupra colosului saudit „Aramco”, preşedintele Donald Trump nu şi-a ascuns iritarea: „Statele Unite, spunea el, nu au renunţat la ideea unui summit politic cu Iranul (în contextul sesiunii de toamnă a Adunării Generale a ONU, n.n. unde o asemenea întâlnire nu a avut loc), adăugând însă, fraza nu lipsită de semnificaţii, că „SUA sunt, în continuare deschise la dialog şi sunt dispuse să ofere aliaţilor protecţie, contra plată, dar că şi Arabia Saudită trebuie să ia propriile măsuri de autoprotecţie”.



O diplonaţie neputincioasă?

Încă de la recentul summit al Grupului G7 de la Biarritz, preşedintele francez Emmanuel Macron vorbea despre şansele ca, graţie demersurilor intense desfăşurate de diplomaţia franceză în direcția unei „de-escaladări” în relațiile americano-iraniene, să poată avea loc o reuniune între președinții Donald Trump şi Hassan Rohani în contextul sesiunii anuale de toamnă a Adunării Generale a ONU. De partea sa, proaspăt numitul premier britanic Boris Johnson propunea alternativa unei renegocieri in integrum a unui alt „acord nuclear cu Iranul”. În sfârşit, cu puţină vreme înainte de plecarea spre New York, pentru a vorbi lumii de la tribuna Adunării Generale a ONU, şeful statului iranian, Hassan Rohani, anunţa intenţia de a propune comunităţii regionale şi internaţionale o iniţiativă de pace care să evite degenerarea ireversibilă a situaţiei din Golful Persic către un război de amploare. Secretarul General al organizaţiei mondiale, Antonio Guterres, atrăgea atenţia asupra faptului că situaţia creată în zona petrolieră a Orientului şi a Golfului Persic se află „pe marginea prăpastiei”, din punct de vedere militar şi al securității.

Negocierile, consultările şi dialogurile din culisele ONU nu au adus la vedere aşteptata „luminiţă de la capătul tunelului”. Discursul rostit de președintele Trump ar fi putut să poarte titlul „Adunarea Generală a ONU – Iran, Iran, Iran”, un discurs devotat paradigmei deja cunoscute a balansării între „presiuni maxime” şi aripi de porumbel, fără ca metaforele să schimbe ceva semnificativ din traiectoria conflictului în discuţie. Rohani, din partea şi în numele Iranului, a propus o alternativă romantică – realizarea unui pact de pace între Iran și restul lumii, incusiv America şi Arabia Saudită. O propunere pur formală şi un fel de aruncare a mingii în terenul celorlalți - iar cei cărora mingea le-a fost pasată au ales să se retragă pe marginea terenului. În rest, diplomaţia și, odată cu ea, Organizația Națiunilor Unite, s-au dovedit sub limita aşteptărilor, chiar dacă acestea au fost modeste.

              NOTĂ

 Ce semnificaţie au avut atacurile împotriva unui sector economic vital nu numai al Arabiei Saudite, ci la nivelul întregii geostrategii energetice globale?

Este neîndoielnic că, prin atacurile de la Abqaiq şi Khuraish, Teheranul a urmărit, pe de o parte, să îngrădească opţiunile de reacţie ale Administraţiei Trump, demonstrând că „politica americană a presiunii extreme” nu are capacitatea de a impune iranienilor o pliere în faţa condiţionărilor americane. În acelaşi timp, actul agresiv în discuţie s-a dorit a fi şi un „balon de încercare” pentru capacitatea şi voinţa SUA şi a comunităţii europene de a-şi pune în aplicare avertismentele marţiale la adresa regimului teocratic.

Din această perspectivă, o lipsă de reacţie fermă din partea Occidentului va oferi o unitate de măsură privind marja de acţiune pe care Iranul şi-ar putea-o permite în perioada următoare a conflictului. O atitudine internaţională de „non-combat” ar însemna, pentru iranieni, o dovadă de slăbiciune şi dezorientare nu numai din partea americanilor, ci și a unei comunități internaționale afectată în mod direct de sfidarea iraniană la adresa întregii pieţe de consumatori ai hidrocarburilor de provenienţă saudită.

Imediat după producerea atacului de la „Aramco”, şeful diplomației americane, Mike Pompeo, s-a deplasat de urgenţă la Riad pentru a discuta cu aliaţii saudiţi măsurile de ripostă care se impun. În acelaşi context, la 17 septembrie, alegerile legislative din Israel anunţă o continuitate a liniei dure a dreptei israeliene în politicile regionale. Ceea ce, în principiu, înseamnă o continuare a confruntărilor dintre statul evreu şi actorii vecini care servesc politicile Iranului. Ceea ce, în egală măsură, înseamnă menținerea și chiar accentuarea stărilor conflictuale în întreaga zonă a Orientului Mijlociu. Lucrurile par a fi dominate tot mai mult nu de întrebarea dacă un conflict de amploare cu Iranul va avea loc, ci când şi în ce forme se va manifesta acesta. Dacă, după scurtul „război al petrolierelor” - care nu a vut consecințe deosebite pentru Iran - regimul de la Teheran va depăşi, fără consecinţe, tensiunea creată prin atacurile de la „Aramco”, nu ar fi exclus ca regimul ayatollahilor să decidă a face încă unul sau mai mulţi paşi înainte, prin noi acţiuni împotriva aliaţilor regionali ai Americii – fie că este vorba de monarhiile arabe din Golf, de Israel, sau chiar de prezența americană în zonă. Iar o escaladare a încordării nu-i va lăsa indiferenţi pe alţi actori, care ar putea să folosească evenimentele din Golf pentru a-şi rezolva sau a-şi impune punctele de vedere în dosare strategice inflamante – Rusia şi dosarele sirian şi ucrainean, China, confruntată cu situaţia din Hong Kong, sau chiar Coreea de Nord şi alambicatele sale relaţii cu Administraţia Trump.