Multitudinea și diversitatea noilor conflicte militare care au acaparat scena internațională în ultimii ani au avut repercusiuni serioase asupra modului în care a fost concepută politica externă a Turciei. Într-un context geopolitic instabil, cu tensiuni din ce în ce mai evidente și mai accentuate pe scena internațională, alegerea lui Recep Tayyip Erdoğan ca președinte al Republicii Turcia a reprezentat un moment de cotitură, care a oferit noi valențe strategiei de securitate.

La 27 martie a.c., ministrul iranian de externe Mohammad Jawad Zarif şi omologul său chinez, Wang Yi, au semnat la Teheran un „Tratat de Cooperare Strategică” bilaterală cu o durată de 25 de ani şi cu o valoare investiţională de 400 miliarde dolari.

La jumătatea lunii aprilie, la Bagdad s-a desfășurat un summit arab la care au participat președintele egiptean Abdel Fattah El-Sissi, suveranul iordanian Abdallah II şi premierul irakian Mustafa Al-Kadhimi, a cărui țară deține președinția curentă a conferinței anuale la nivel înalt a Ligii Arabe.
Tema întâlnirii a fost reprimirea Republicii Arabe Siriene în Liga Arabă.

În ultimele săptămâni, oficialii turci, inclusiv însuși președintele Recep Tayyip Erdoğan, au făcut repetate declarații și expus poziții publice al căror sens conduce către „regăsirea prietenilor” și eliminarea răcelii și înghețului așternut peste punțile de comunicare și relaționare cu statele și organizațiile mai apropiate sau mai îndepărtate. Cea mai recentă expresie a acestei reorientări a Turciei către normalitate se regăsește în declarațiile făcute de către ministrul de externe Mevlut Cavușoglu, care vorbea explicit despre deschiderea Ankarei către readucerea la cursul normal a raporturilor în primul rând cu proximitatea regională și, nominal, cu Egiptul, Grecia și Cipru.

Articolul este disponibil în limba engleză.

După devastatoarea deflagrație din 4 august 2020, care a distrus portul Beirut și o jumătate din metropola libaneză și după schimbarea a doi premieri cu câte un mandat efemer, la finele lunii octombrie 2020 demisionarul prim-ministru sunnit Saad Hariri a primit din partea președintelui Michel Aoun o nouă nominalizare - a cincea - pentru a prelua timona executivului.

De la victoria revoluției islamice iraniene, în 1979, cronica relațiilor dintre două din cele mai mari puteri regionale de pe malurile Golfului Arabo-Persic – Regatul Arabiei Saudite și Republica Islamică Iran – a fost una a evoluțiilor regresive și a lunecării către ostilitate, ruptură și conflict militar desfășurat nu ca o confruntare directă, ci ca un război atipic, purtat prin interpuși.

În ultimul deceniu, lumea fost confruntată cu o înlănțuire de crize mai mult sau mai puțin dramatice, dar care au avut în comun apariția imprevizibilă, șocantă și însoțită de incapacitatea sau lipsa interesului de predicție și de anticipare a măsurilor preventive.
La trecerea în al doilea an de la declanșarea pandemiei COVID-19, elaborarea de predicții și prognoze despre lumea de după tăvălugul pandemic se dovedește a fi, mai degrabă, o cursă a supozițiilor și a incertitudinilor. Lupta împotriva acestui flagel continuă să se afle în strânsă dependență de factori imprevizibili și fluctuanți.