În cadrul conferinței anuale de presă dedicată prezentării unui bilanț al anului care a trecut din luna decembrie, președintele rus, Vladimir Putin, a pus sub semnul întrebării dreptul Ucrainei asupra teritoriului pe care naționaliștii ruși îl numesc Novorossiya; totodată, a aruncat o privire iredentistă către partea centrală a Ucrainei. Putin însuși a lansat proiectul Novorossiya în 2014, un proiect cu viață scurtă care, la acea vreme, urmărea crearea unui protectorat rus în opt provincii ucrainene, dintre care șase se situează pe coasta Mării Negre.

La o oră târzie din noaptea dintre 2 şi 3 ianuarie, în proximitatea aeroportului internaţoinal Baghdad, pe şoseaua care leagă aeroportul cu capitala Baghdad şi în executarea ordinului personal al preşedintelui Donald Trump, o dronă americană a atacat cu rachete convoiul de vehicule care îl transporta pe generalul iranian Qasem Soleimani, comandant, din 1999, al „Brigăzii Al-Qods”- unitate de elită pentru operaţiuni externe a „Gărzii Revoluţiei Islamice” (Pasdaran) din Iran.

La 12 decembrie 2019, ziua în care peste 45 de milioane de britanici erau așteptați la urne, publicația The Guardian titra: „Se deschid secțiile de votare pentru cel mai important scrutin într-o generație” . Iar pentru publicația conservatoare The Spectator, în data de 12 se jucau „cele mai importante alegeri din istoria modernă a Marii Britanii” .

De la primul „anotimp primăvăratic” al lumii arabe a Orientului Mijlociu a trecut aproape un deceniu. Acest segment cronologic a fost marcat de ezitări, confruntări, de așa numitele „revoluții furate” și, mai ales, de șubrezenia și lipsa de credibilitate. Lor li se datorează încercările timide și grăbite de reformă economico-socială, de modernizare instituționala și, mai ales, de eradicare sau diminuare a sărăciei și a corupției cronice.

În istoria sa modernă marcată, cu deosebire, de Acordurile Sykes-Picot din 1916, prin care Marea Britanie şi Franţa îşi împărţeau între ele vilaietele şi provinciile otomane ale Orientului Mijlociu, apoi, în 1947, de faimoasa „Rezoluţie de Partaj” prin care ONU împărţea Palestina istorică în două entităţi separate - evreiească şi arabă palestiniană - urmată, un an mai târziu, în mai 1948, de apariţia statului Israel pe harta regională a Orientului Mijlociu, această zbuciumată parte a geografiei politice globale a cunoscut prea puţine şi efemere momente de pace. Stufoase, complexe şi, de cele mai multe ori violente, litigiile care au umbrit evoluţia Orientului Mijlociu au angrenat combinaţii complicate de succesiuni ale actorilor implicaţi, fără ca aceasta să schimbe semnificativ esenţa şi mizele conflictului însuşi.

Nu au fost puțini observatorii şi analiştii care, după semnarea „istoricului” acord Putin-Erdogan - convenit la jumătatea lunii octombrie, în staţiunea Soci - pentru „rezolvarea” spinoasei chestiuni a cordonului de securitate de-a lungul frontierei dintre Turcia şi Kurdistanul sirian au exprimat aprecierea că, din acel moment, Vladimir Putin, în primul rând, şi Recep Tayyp Erdogan au devenit „stăpânii jocului” şi dirijorii principali ai „războiului tronurilor” care se duce, de opt ani, pe tabla de şah a conflictului sirian.

Destrămarea coaliţiei de guvernare din Republica Moldova

Destrămarea coaliţiei de guvernare din Republica Moldova

La 22 septembrie a.c., s-au împlinit 30 de ani de la primul război din Golf, între Irakul baasist al lui Saddam Hussein şi Republica Revoluţionară a Iranului condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini.
Declanşarea „Primului Război din Golf” s-a produs, de fapt, ca o prelungire a răsturnărilor generate de revoluţia islamică iraniană din 1979. Lumea occidentală, în frunte cu Statele Unite ale Americii a constituit, încă de la început, inamicul ireductibil al Iranului persan şi musulman şiit şi principala piedică în calea „exportului de revoluţie” islamică la nivel regional şi extra-regional.

La 13 septembrie a.c. s-au împlinit 26 de ani de când, în faţa Casei Albe a avut loc semnarea „Acordurilor de la Oslo”. După doi ani de negocieri dificile nu numai cu frazeologia juridică, ci şi, mai ales, cu zidul neîncrederii reciproce şi cu propriile mentalităţi inerţiale, vechi de un secol, ministrul de externe israelian, Shimon Perez, în numele guvernului de la Tel Aviv şi Mahmud Abbas, actualul preşedinte al Statului Palestina, în numele Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, îşi puneau semnăturile pe aşa-numita „Declaraţie de Principii pentru Aranjamentele de instituire a unei Autorităţi Palestiniene Autonome interimare”.